În redacție cu Crăciunul ieșit din ilegalitate! „Băi, aveți grijă să nu vă aprindeți țigările pe aici…A trimis Tadici niște pălincă de Zalău”

Crăciunul este unul dintre cele mai așteptate evenimente ale un an, de cei mici. Păcat că adesea i se uită adevărata însemnătate, dar asta e o altă discuție.

Cum ziariștii sunt și ei oameni, evident că se bucurau la rându-le de o asemenea zi. Nu și înainte de 1989, când oficial Crăciunul nu exista, chiar dacă mai toată lumea îl serba în propriile case. Dar în instituțiile publice „niet”. Așa dăduse dispoziție partidul. Iar în oribilii ani staliniști dacă cineva te pâra că de la tine din casă venea miros de cozonaci pe 24 sau 25 decembrie, urma să nu-ți fie prea bine…

Abia după căderea lui Ceaușescu se poate spune că și Crăciunul a ieșit din ilegalitate, că tot le plăceau mult comuniștilor acest cuvânt. Așa că mi-a fost dat să le prind pe primele trăite într-o redacție sportivă, cele de la fostul „Sportul”, devenit în sfârșit de decembrie 1989 „Gazeta Sporturilor”. Cam toate aveau același tipar, așa că evocarea unuia ajunge pentru a da o imagine.
Se întâmpla la etajul 4 din clădirea actualului MTS din strada Vasile Conta. Acel etaj aparținea în întregime redacției ziarului. Încă de la intrare îți dădeai seama că… it’s a party. Pe geamul ușii erau lipite tot felul de betele, crăci de brad, căciulițe de moș Crăciun etc. Înăuntru, veselie mare. Pentru noi, această Sărbătoare era și un fel de tăiere a panglicii pentru intrarea în minivacanța de iarnă. Pentru că pe-atunci exista un obicei sănătos, ca de la Crăciun până pe la jumătatea primei decade a lui ianuarie anul următor, ziarul și cei ce-l zămisleau să ia o binemeritată pauză. Așa că în acea zi se făcea și ediția de „la revedere” pe acel an, care era ceva mai gros și mai atipic, cu mai multe glume, povești, anchete. Multe materiale erau pregătite din timp, așa că în respectiva zi mai rămânea doar ca să fie așezate în pagini și să se mai adauge cele la zi, care erau în minoritate. Lumea era veselă și îmbrăcată mai bine decât de obicei și se simțea în jur energie pozitivă. Pe lungul culoar care cuprindea aproape toate birourile redacției ieșea în evidență un brad, împodobit cu tot ce trebuie de o parte a personalului feminin al redacției. Se auzea un fond muzical cu colinde românești interpretate de Corul Madrigal. Asta și ca să fim mai pătrunși de spiritul sărbătoresc, dar și pentru că nu peste mult timp urmau să vină copiii celor redacție ca să-și ia cadourile aflate sub respectivul conifer. Evident după ce recitau o poezie sau interpretau un cântecel, la alegere. Alegerea era oferită de Moș Crăciunul de servici, ales din rândul redactorilor. La ultimul, dacă bine îmi amintesc, a fost nea Puiu Novac, tatăl Brândușei Novac. Cam ciudată alegerea, având în vedere că era un tip brunet, cu tenul mai măsliniu, iar redacția era plină de… peri albi. Chestie de gust și de disponibilitate. „Haideți să dați repede drumul la marfă ca să vă puteți vedea copiii evoluând la brad ” – ne-a sfătuit Emanuel Fântâneanu, șeful secției unde eram eu, Internaționalul. De fapt, asemenea cuvinte erau rostite de mai toți șefii de secții. „Și avem și noi de ridicat darurile noastre” – a intervenit Cătălin Radu, colegul nostru de la Sporturi, care a întors capul spre două sticle de vin care stăteau cuminți, lângă biroul lui, capturate de la „Bătrânu”, cum îi zicea amical tatălui său. Dar cei mai activi pe piața vinului în acele zile erau de departe cei de la secția Fotbal, care își aranjaseră aprovizionarea din timp cu întregul sistem competițional, de la Liga I la a 3-a. Astfel, sticle, dar mai ales damigene și bidoane de toate formele și dimensiunile defilau prin zonă.

Copiii redacției, ca să-i numim așa, își făceau apariția, însoțiți de mame, mătuși, bunici, până ce amintitul hol se umplea cu figurile lor simpatice, nespecifice locului, iar hărmălaia din jur era în toi. Și momentul mult așteptat, Moș Crăciunul de servici își făcea apariția spre bucuria dar și emoția lor, dar și spre amuzamentul colegilor de redacție. I se punea un scaun lângă brad, unde se așeza bătrânește și lua tacticos câte un cadou, citind numele copilului scris pe el. Acesta emoționat, se ducea lângă moșu, și cu capul în jos și mâinile lipite de corp, trecea prin corvoada executării acelor cântecele sau poezioare. Au fost unii copii care, de emoție, când s-au văzut față în față cu „moșu”, au luat-o la sănătoasa. Evident, că nu au lipsit remarcile malițioase ale colegilor de redacție: „Moșule, să știi că ăștia micii simt omul”. Mai toată lumea era ieșită pe culoar să vadă acest spectacol. Se mai auzea răzleț din câte-o cameră bătaia unei mașini de scris, care parcă asigura un ritm. Nu-ți trebuia o ureche fină ca să distingi glasuri feminine, care în timp ce unul dintre copii se producea lângă moș și brad, spuneau afectate: „vai tu ce seamănă cu ta-su!”. La care un glas bărbătesc intervenea prompt la acea afirmație: „hai mă că nu seamănă, copilul e frumos”… O redacție fără ironii ar fi ca Sahara fără nisip. Așa că nea Costel Alexe, om cu mult umor, n-avea cum să scape un asemenea prilej de a „împunge”: „Nu te uiți și tu măi Gavrilescule sub brad? Poate ți-a adus moșul niște piese de șah ca să mai înveți”. „Hai bă Costică, tu vorbești?” – încerca să pareze Ion Gavrilescu. „Gavrilescule, nu mă fă să-ți aduc aminte de cât e scorul între noi, 853 la 524 pentru mine”. Exista un grup de ziariști mai la a doua tinerețe, care încingeau în timp partide de șah prin care dezvoltau o veritabilă rivalitate. În afara celor doi, i-aș mai aminti pe acest segment pe nea Petrică Hentz și „Biță” Stănculescu. Revenind, spectacolul s-a apropiat de sfârșit. Sub brad a rămas gol, toate cadourile găsindu-și destinatarii. Aplauzele generale au însoțit evacuarea copiilor de pe hol. Moșul, săracul, care transpirase de la costumul roș-alb și de la barba improvizată, abia aștepta să-și iasă din rol, dar evident cu satisfacția datoriei împlinite.

Ușor-ușor, ne retrăgeam fiecare în biroul lui ca să sărbătorim Crăciunul, pe secții. Mirosul de brad de pe culoar de până atunci a pierdut rapid bătălia cu cel al spirtoaselor. „Băi, aveți grijă să nu vă aprindeți țigările pe lângă biroul lui Mugur Popovici, că a trimis Tadici niște pălincă de Zalău” – striga în gura mare Georgică Rotaru. „Astfel, fu Tadici pe-aci” – continua el, un as al jocurilor de cuvinte, nefăcând vreo pauză între „fu” și „Tadici”. De fapt, respectiva licoare era principala vinovată a acelui miros învingător. Eu cu colegii mei am intrat în birourile de la Internațional. Cătălin a ridicat cele două sticle de vin pe un birou, acolo unde au fost depuse și alte „daruri” aduse de fiecare dintre noi: cârnați, caltaboși, murături, cozonac etc. Fântâneanu îl întreabă pe Paul Zaharia: „Paul, voi cu fotbalul sunteți gata?”. „Mai e Sorin care are de terminat Italia”. Bietul Sorin Dumitrescu mărea cu năduf ritmul bătăilor mașinii de scris, în timp ce auzea acea discuție. Eu scăpasem, Primera División spaniolă luase vacanță mai devreme, așa că am avut de dat doar o retrospectivă, pe care o pregătisem din timp, iar Cristi Coste băgase rapid niște știri la zi. „Voi pe sporturi Radule?”. „Mai trebuie să vină rezultatul ăla din NBA și e gata” – a răspuns Radu Donoiu. „Bine. Hai terminați, ca să fim și noi liniștiți”. Și începea distracția. Toate ușile birourilor erau deschise. Sunetele mașinilor de scris și al foșnitului fuseseră înlocuite cu cele ale ciocnitului de pahare. Se auzeau cuvinte precum „noroc”, „la mulți ani”, „să trăim” etc. Din când în când, mai încerca și cotidianul să-și facă loc în acea atmosferă destinsă, cum se întâmpla la noi, când ușa interioară a celeilalte camere a secției s-a deschis brusc, apărând chipul alarmat al lui nea Adrian Vasiliu. „Măi Emi, trebuie neapărat să faci loc în pagină ca să băgăm știrea asta. Acum a venit pe agenții că l-au prins dopat”. „Hai măi nea Adriane, dă-l încolo de dopat, că acum s-au găsit și ăia să facă controale. Ia un scaun și hai să te dopezi și dumneata din vinul ăsta de la Cătălin” – îi ziceam eu.

Pe înserat, lumea încet-încet se îndrepta spre case. Îmbrățișări, pupături și „la mulți ani”-urile erau la tot pasul. De această dată n-am mai avut surpriza din urmă cu mai mulți ani când la plecare, afară fiind de mult întuneric, un tip înfofolit și cu fața roșie de la frig dar și speriată, încărcat cu două genți uriașe, ne-a întrebat cu accent moldovenesc care făcea ca disperarea din glas să-i pară și mai profundă: „Fiți amabili, îl mai găsesc pe domnul Traian Ioanițescu? Sunt de la clubul de popice CFR Explorări Câmpulung Moldovenesc și am să-i transmit ceva”. Și când a lăsat cele două genți jos, s-a auzit un clinchet de… popice. Toate pline.

PS. Prin materialul de față, în afară de a arăta cât de omenește era trăită marea sărbătoare creștină și într-o redacție de ziar, am vrut să și evoc câțiva dintre foștii mei colegi, unii dintre ei nemaifiind printre noi.