Interviu cu o legendă a fotbalului mondial:** „Eu și Hagi ne-am câștigat dreptul de a antrena marile echipe!”

Robert Prosinecki (43 de ani), unul dintre cei mai tehnici jucători croați din toate timpurile, apare în holul luxosului hotel Calista îmbrăcat în trening. Înainte de interviu merge pe terasă, pentru câteva țigări: „Vin în cinci minute!”. Fostul coleg al lui Hagi de la Barcelona și Real Madrid se întoarce la timp și se așează în locul cel mai retras din lobby, parcă pentru a nu fi văzut. Fiecare vorbă a sa e însoțită de gesturi ample. Povestește cu drag despre prietenul Belodedici, despre Hagi și Popescu, dar și despre marea sa iubire, Steaua Roșie Belgrad, al cărei antrenor este în acest moment.

Mister, ați jucat alături de unii dintre cei mai mari fotbaliști români, Gică Hagi, Belodedici…
(întrerupe reporterul) Nu uita de Gică Popescu, care mi-a fost căpitan la Barcelona… Cu Belo am o relație specială și acum, e un om deosebit. El vine destul de des la Belgrad, chiar vara trecută ne-am întâlnit, când a fost în Serbia cu juniorii României, și vorbim des la telefon. Cu Hagi și Popescu nu am aceeași relație, trebuie să recunosc, dar știu ce face fiecare dintre ei. Sunt la curent cu tot. Știu că Gică are acum o Academie de fotbal în România… undeva lângă mare, nu?

La Constanța…
Așa, așa!

În perioada în care Steaua Roșie a dominat fotbalul european, cât de important era rolul lui Belodedici într‑o echipă plină de jucători foarte talentați de la mijloc în sus?
El a fost unul dintre cei mai tari fundași pe care i-am întâlnit! Iar când am câștigat Cupa Campionilor era, în mod cert, unul dintre apărătorii cei mai buni din Europa. Faptul că el a reușit să cucerească de două ori acest trofeu spune tot. Și gândește-te că a făcut asta cu două echipe din Est…Venirea lui la Steaua Roșie a schimbat total jocul nostru. Eleganța și mai ales inteligența lui pe teren ne-a făcut o echipă mult, mult mai puternică!

„Și sârbii, și românii au avut talente uriașe!”

Steaua Roșie și Steaua București erau două dintre cele mai puterice echipe de pe continent în acea perioadă, ce s-a întâmplat între timp de nivelul a scăzut atât de mult?
(se oprește și îi dă unuia dintre secunzi o pungă în care sunt două tricouri ale lui Dinamo Zagreb primite cadou)
Noi aveam o echipă de foarte mare calitate, poate cea mai bună din Europa în perioada aceea. Îți spun doar câteva nume: Mihajlovic, Savicevic, Jugovic, Belodedici! Jucători care, ulterior, au plecat în campionatele puternice și au făcut și acolo lucruri remarcabile. La Milan, la Sampdoria, la Juven­tus, la Inter! Ca o echipă precum Steaua Roșie sau Steaua București să câștige cel mai important trofeu al Europei fără jucători străini și cu bani foarte puțini – sau chiar deloc – înseamnă un singur lucru: talent! Talent pur, asta aveam noi!

Dar ce s-a întâmplat de fotbalul a coborât atât de mult ca valoare în Serbia și în România?
Banii! S-a schimbat foarte mult gândirea acum, jucătorii pleacă încă de foarte tineri în străinătate. Normal că nu poți să faci o echipă bună în țara ta, dacă nu ai banii necesari pentru a-i ține pe cei mai talentați jucători. Asta e o problemă foarte, foarte gravă pentru cluburile din Estul Europei… Steaua Roșie, Partizan, Steaua București. Marile talente pleacă mult prea repede din țările lor și tu te uiți neputincios pentru că n-ai ce să faci ca să le oprești.

E vreo diferență între situația României și cea a Serbiei?
Sigur! Nu uita că Iugoslavia avea un campionat foarte puternic, cu echipe din Serbia, din Croația sau Bosnia. Acum, după separare, fotbalul e diferit…

„Niciodată nu mi-a fost frică! Dacă îmi era, stăteam acasă!”

Apropo de acest lucru, sunteți poate unicul croat iubit la Belgrad…
Știi, dacă nu erau războaiele nu ai fi făcut remarca asta, ți s-ar fi părut un lucru normal. Asta e istoria mea, nu pot să o schimb. Eu am jucat la Steaua Roșie patru ani, club pentru care am făcut lucruri uriașe și niciodată nu am avut probleme din cauza naționalității. Și vorbim de clubul cu poate cei mai naționaliști suporteri din Serbia! Ei se comportă frumos cu mine și acum, sunt aici de un an, încercăm să muncim cât mai bine pentru a deveni campioni.

Sunteți, alături de Gică Hagi, unul dintre puținii jucători care au jucat și pentru Real Madrid, și pentru Barcelona. Care e diferența dintre cele două echipe?
Niciuna! Vorbim de cele mai mari cluburi din lume, de două orașe importante… E aceeași presiune peste tot. De-a lungul timpului, Barcelona și Real Madrid și-au împărțit perioadele de supremație. Real a fost mai bună până la un punct, cu atâtea titluri câștigate, acum e Barcelona, datorită jocului pe care îl are, dar când ești acolo vezi că diferențele sunt foarte mici. Organizare, mentalitate, tot!

Ce s-a schimbat între timp la Barcelona de a ajuns, conform unora, cea mai bună echipă din istoria fotbalului?
Nimic! Doar jucătorii! O echipă nu se face într-o zi, ci trebuie urmați anumiți pași. Barcelona culege acum roadele urmării acelor pași. Faptul că și-a păstrat, indiferent de nivel, aceeași filosofie de joc, faptul că a promovat tineri jucători de la grupele de juniori, care știu spiritul Barcelonei, a făcut ca echipa să ajungă atât de sus. Și, peste toate, Pep Guardiola!

„Steaua Roșie – Partizan, ca Boca – River”

După ce îmbraci tricoul lui Real Madrid, nu ai rețineri în a merge la marea rivală? Din nou, cazul dumneavoastră și al lui Gică Hagi…
Mie nu mi-a fost frică niciodată de nimic! Păi, dacă îmi era teamă, nu mergeam nici la Steaua Roșie, având în vedere tensiunile dintre sârbi și croați. Asta e viața, iar în fotbal trebuie să fii profesionist. Sigur că poți avea ceva probleme cu suporterii, din cauza faptului că te transferi la marea rivală, dar ăsta e fotbalul.

E ca și cum te-ai transfera de la Steaua Roșie la Partizan….
(amuzat de comparație) Ha-ha! E destul de diferit pentru că aici vorbim de două echipe din același oraș! Iar la Belgrad e mult mai multă tensiune, se trăiește mai intens această rivalitate. La Barcelona, de exemplu, te întâlnești cu suporterii Realului doar o dată, de două ori pe an, când mergi să joci la Madrid. Steaua Roșie – Partizan e una dintre cele mai mari rivalități din lume, din Europa doar Lazio – Roma se poate compara… Să fiu mai exact, e ca Boca Juniors – River Plate!

Cum se trăiește un astfel de meci, atât ca jucător, cât și ca antrenor?
Tensiunea de dinaintea unui astfel de derby e incredibilă! Oamenii trăiesc și așteaptă un an întreg pentru două meciuri! Doar asta contează în Serbia….

„Hagi trebuia să plece ca să arate lumii cât de mare este”

Cât de greu este pentru un jucător venit din estul Europei să se adapteze în vestiarul celui mai mare club din lume, Real Madrid?
Sigur, ai nevoie de o perioadă de adaptare. Mâncarea e diferită, antrenamentele sunt diferite, orașul e diferit. La mine a fost mai dificil din cauza faptului că m-am accidentat repede și nu am jucat un an și jumătate.

Dar pentru Hagi? De ce credeți că nu a reușit la Real Madrid sau la Barcelona lucrurile pe care ulterior le-a făcut la Galatasaray?
Nu e ușor să vii într-un loc în care presiunea e imensă și trebuie să câștigi tot timpul! La Real nu există locul doi, nici la Barcelona. Asta e atmosfera de la cluburile mari. În cazul lui Gică, știi cum e, uneori ai nevoie de o schimbare, de un mediu nou pentru a te descătușa. Poate că el nu s-a obișnuit și a fost nevoie de un loc nou pentru a arăta cât de bun este! Hagi a avut un talent imens, puțini din lume au fost ca el. Cum am zis, uneori îți ies lucrurile, alteori nu, dar Gică avea acea calitate pe care doar fotbaliștii uriași o au.

„N-aș fi antrenat Steaua Roșie dacă nu eram Prosinecki”

La fel ca și Hagi, dumneavoastră v-ați început cariera de antrenor de la un nivel ridicat, Steaua Roșie. Sunt mai mari așteptările datorită lucrurilor pe care le-ați realizat ca jucător?
Uite, eu am fost unul dintre cei mai importanți jucători de la Steaua Roșie. Am câștigat Cupa Campionilor, titluri, bla-bla-bla. Dar asta nu îmi garantează că voi fi și un bun antrenor. Voi face totul posibil pentru a reuși, dar n-am nicio garanție că așa va fi.

Dar presiunea e mai mare pentru marii fotbaliști care devin antrenori?
Sigur! Dar noi ne-am câștigat ca jucători dreptul de a antrena cele mai importante echipe, cele pentru care am făcut istorie! Dacă eu nu eram Robert Prosinecki – marele jucător – prima mea echipă ca antrenor nu ar fi fost niciodată Steaua Roșie! La fel și în cazul lui Hagi, prima lui experiență pe bancă a fost la naționala României, apoi Galatasaray, apoi Steaua… E un merit al nostru, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să muncim zi de zi pentru a avea rezultate.

E greu pentru un jucător de talia dumneavoastră să renunțe la fotbal?
Pentru mine, fotbalul a fost o obsesie! Cea mai frumoasă senzație din lume, nu există ceva care să se compare cu fotbalul. Și uneori îți lipsește. La început e mai ușor, te trezești dimineața și zici

Nu îmi lipsea nimic la Steaua Roșie, câștigasem tot ce era de câștigat. Singura diferență era că la Real Madrid luam mai mulți bani și era un club mai mare.
Robert Prosinecki, antrenor Steaua Roșie

Robert era ca argintul viu, când sus, când jos. Mai fuma, mai bea o cafea, nu avea stare. Am stat cu el în cameră, e un om extraordinar
Miodrag Belodedici, fost internațional

Când ești fotbalist și ajungi la un anumit nivel, nu mai ai timp de nimic. Nu îți vezi familia, copiii nici nu știi când cresc. E greu, dar în același timp iubești la nebunie jocul acesta!
Robert Prosinecki, antrenor Steaua Roșie