INTERVIU EVENIMENT | Lobonț: „Totti m-a salvat!”. Debutul la AS Roma, cartofii prăjiți, golul primit de la Gravesen și primul cuvânt învățat în italiană. Partea a doua

Imaginația te poate duce oriunde vrei și oricând vrei. Cu ajutorul lui Bogdan Lobonț am creat o poveste frumoasă. Dacă „Toate drumurile duc la Roma”, am decis să fiu și eu în trend și să mai rămân pe străduțele din capitala Italiei. Nu de alta, dar mai aveam ceva de discutat cu portarul Romei. Am pus pe GPS adresa: Viale dei Gladiatori, 00135. M-am dus la țintă, știam că acolo este stadionul „Olimpico”, a doua casă a lui Bogdan Lobonț în ultimii 8 ani. Pregătit pentru meciul retur cu ProSport, Lobby nu a fost luat prin surprindere.

ProSport: Ai ajuns la 39 de ani și ești încă în cărți la AS Roma, locuiești în Italia de mai bine de 8 ani, cum ai descrie o zi normală din viața ta?
Bogdan Lobonț: O zi din viața mea!? Foarte normal. Începe cu modestie și umilință, continuă cu modestie și umilință și sfârșește cu modestie și umilință. Aceste două lucruri mă ajută să am idei mai clare în ceea ce vreau să fac, dar și să am o minte deschisă și o inimă care poate ierta orice. Am ajuns să-i văd pe toți oamenii pe care îi întâlnesc ca pe niște profesori de la care am câte ceva de învățat, lucru care mă duce la mai multă înțelepciune.

Care este experiența care și-a pus cel mai mult amprenta în viața ta?
Cred că cei 6 ani petrecuți la Amsterdam, când jucam la Ajax, au avut un rol serios în dezvoltarea mea atât pe partea umană, cât și pe cea tehnică. Am învățat foarte multe lucruri acolo. Am avut și momente bune și mai puțin bune, și, gândindu-mă acum, cred că trebuia să muncesc mai mult, să lupt mai mult pentru ce voiam să fac în situațiile când am dat de greu. 

Ai trecut pe la mai multe echipe în cariera ta, din campionate diferite: România, Olanda, Italia. Unde te-ai simțit cel mai bine?
Eu m-am simțit bine peste tot. Și la Rapid, și la Dinamo și la Hunedoara. A fost bine la Ajax, la Fiorentina, unde am stat un an, iar acum, la Roma, totul e bine

Dar cap de listă care ar fi?
Echipa națională.

Ți-e dor, nu?
Pffff … am o vârstă, mi-e dor. Tuturor cred că ar trebui să ne fie dor de echipa națională, nu doar mie, însă am o vârstă și ceasul biologic vine cu ora exactă mereu.

Ce a spus Bogdan Lobonț în prima parte a interviului:

• „Christoph Daum nu este un Harry Potter care să dețină bagheta magică și să facă minuni, nu e magician!”
• „Dacă ne uităm acum în Liga I, nu vreau să supăr pe nimeni, dar sunt echipe de comună!”
• „Viitorul lui Hagi este o echipă care îmi place și mă gândesc că viitorul echipei naționale o să se bazeze pe scheletul Viitorului”
• „În al doilea sezon la Corvinul Hunedoara m-a chemat la el în cabină, mi-a dat două palme peste ceafă și mi-a zis: „Auzi, băi Pisică, tu ce crezi? Că timpul te așteaptă? Nu te așteaptă băi băiatule nimeni. Știi cum trece pe lângă tine?”
• „Cristi Chivu este cel mai bun jucător lângă care am evoluat. Este un jucător cu o inteligență extraordinară și cu o viziune în teren cum rar am văzut”

Care ar fi concluzia ta în urma experiențelor pe care le-ai avut de-a lungul timpului, atât în cariera de fotbalist, cât și în viața extrasportivă?
Am învățat că este cu adevărat important să ai serenitatea să accepți lucrurile pe care nu le poți schimba și curajul să schimbi lucrurile pe care le poți schimba.

Dar care este povestea ta de început, cum ai ajuns portar?
Mi-a plăcut de mic, de la 5-6 ani m-a atras ideea de a fi portar. Mi se părea interesant că portarii erau diferiți față de restul jucătorilor din echipă, alt echipament, aveau mănuși și aveau voie să atingă mingea cu mâna. Așa am început să fac o pasiune pentru această meserie și a devenit visul meu cel mai mare. Și visul mi s-a împlinit, am ajuns portar și o fac în continuare cu aceeași pasiune ieșită din comun. Îmi place la nebunie.

Ai intrat în al 8-lea an de când ai semnat cu AS Roma. Cum îți vezi cariera pe mai departe, cât o să mai fii portar?
Cariera mea o văd, în continuare, pe aceeași direcție, adică să fiu jucător. Mai am un an și jumătate contract și, acum, la 39 de ani abia împliniți, am această mare oportunitate să fiu aici, la o grupare atât de mare ca AS Roma, unde sunt antrenori mari, jucători de o calitate extraordinară, de la care am învățat și învăț în fiecare zi câte ceva. Experiența de aici cu siguranță o să mă ajute pe viitor, în cazul în care o să vreau să urmez cariera de antrenor.

Să înțeleg că deocamdată nu ai vorbit cu nimeni de la echipă să îți închei cariera de portar și să te reprofilezi, să fii antrenor?
Deocamdată nu am vorbit nimic. Sunt jucător și învăț, mă pregătesc intens să fiu gata pentru clipa când o să îmi agăț mănușile și ghetele în cui. Acum adun tot felul de date, tot felul de situații care se întâmplă, cum sunt gestionate, cum ar trebui să fie gestionate și încerc să găsesc și eu soluții pentru a le îmbunătăți.

Așadar, următorul pas ar fi să ajungi antrenor?
Văd posibilă orice variantă, dar cu siguranță o să fie în fotbal. Acum, dacă va fi să fiu antrenor cu portarii sau principal, nu știu, o să vedem. În cazul în care aș ajunge antrenor cu portarii, aș vrea să fie la nivel național în România.

AUT Mingea iese în afara terenului. Tragem puțin aer în piept și continuăm. „Totti mi-a salvat debutul”, și-a amintit cu drag Lobonț. Pe 4 octombrie 2009 a debutat în tricoul Romei, într-un meci cu Napoli

Dacă până acum am vorbit de finalul carierei de portar, hai să ne întoarcem puțin în timp. Și te-aș ruga să ne povestești de prima amintire în tricoul Romei.
Nu e chiar așa plăcută. Am debutat cu Napoli, pe Olimpico, am intrat în minutul 21-22 și după 3 minute am luat gol. Din fericire, „m-a salvat” Totti, mi-a salvat debutul. Am câștigat partida cu 2-1 cu două reușite ale lui.

Dar ce s-a întâmplat, aveai emoții?
Nu erau emoții. Au fost niște circumstanțe, nu vreau să mă scuz în vreun fel, însă veneam după accidentarea la genunchi, era primul meci după operația la ligamentele încrucișate și am fost puțin așa mai visător la momentul golului.  

Portarul trage de timp: „La Roma sunt două nume importante: Papa și Totti”

Că tot ai adus vorba de Totti, cum este?
Este un băiat simplu, glumeț. Știi cum se spune la Roma? Sunt două nume importante: Papa și Totti. Este o persoană extraordinară, care ajută pe toată lumea.

Iar la echipă cum e cu nou-veniții, cu tinerii, sunt inhibați când îl văd?
Cred că, la început, în primele zile, sunt puțin, dar după aceea nu mai există bariere. Totti este o persoană deschisă, care își deschide sufletul în fața oricui și îi ajută pe tineri, pe oricine, să se integreze.

Ai avut și momente mai încordate la Roma, dacă te-a enervat sau dacă te-ai certat cu cineva?
De regulă, eu țip la toți, mă enervez dacă nu fac ce le spun, pentru că eu vreau să ne fie bine, vreau să ne îmbunătățim cu toții calitățile. Se întâmplă ca în timpul unui joc sau la antrenamente să ne agităm mai mult, însă nu s-a întâmplat să mă cert sau să am discuții mai aprinse cu vreun jucător.

Din amintiri, ce gol ai parat și ți se pare și acum S.F. că ai reușit să o faci?
Nici acum nu știu cum am reușit să resping mingea în sferturile de finală jucate cu Ajax pe San Siro, cu AC Milan…

Dumnezeu…
Da, da, chiar așa. Cum a fost „mâna lui Dumnezeu” a lui Maradona în meciul cu Anglia, la Mondialul din ’86, așa a fost și în cazul meu, „mâna lui Dumnezeu” în partida cu Milan. Amintirea nu este de fapt cea mai frumoasă pentru că, din păcate, am pierdut meciul în ultimele minute cu 3-2 și odată cu meciul am pierdut și calificarea. Am pierdut 3-2 acolo și am făcut 0-0 pe Amsterdam. Poate că rămâne în istorie o paradă frumoasă, o minge scoasă incredibil, însă doar atât, nu mă încălzește cu nimic.

Prima repriză din returul Lobonț – ProSport s-a încheiat. Danezii i-au dat bătăi de cap și naționalei României apărată de Bogdan Lobonț. În 2003, în preliminariile pentru EURO, a primit 5 goluri de la Danemarca pe nisipul de pe bătrânul „23 August”, iar unul dintre ele a rămas memorabil

Dar invers? Ți-e rușine de un gol pe care l-ai primit?
Da, golul lui Gravesen, din partida România-Danemarca, încheiată 2-5. A fost golul de 2-2, conduceam 2-1 și, imediat după pauză, în minutul 53 – dacă îmi amintesc bine – am degajat și, tot așa, cum se spune, am dormit în ghete și bum! Nu am prevăzut ceea ce urma să se întâmple și el a tras direct la poartă, peste mine, și gol. După, au mai urmat încă trei goluri primite.

Cu care dintre foștii tăi colegi de la națională ai păstrat legătura?
Cu Cristi Chivu vorbesc și mă întâlnesc cel mai des. Cu Adi Iencsi, Dorin Goian, din când în când, și cam atât. Nu sunt o persoană care să țină legătura cu foștii colegi, poate acesta este unul dintre punctele mele slabe și îl recunosc.

Dacă la Târgu-Jiu sunt două sculpturi cu istorie, Coloana Infinitului și Poarta Sărutului, și Hunedoara se mândrește cu sculptura ei: Zidul Lobonț

Apropo de Adi Iencsi, a povestit la emisiunea ProSport Live că în Hunedoara, lângă stadion, un zid este denumit zidul Lobonț. Care e povestea?
După mult timp am aflat și eu că acel zid a fost denumit Zidul Lobonț. Eram junior la Hunedoara și portarul titular de la echipa mare era nea Marin Ioniță. Într-o zi, la antrenament, antrenorul de la grupa mea de vârstă m-a pus să lucrez la zid. Îmi aduc și acum aminte că era o zi ploioasă, băteam mingea la zid acolo și a venit nea Marin la mine, îmbrăcat cu o geacă albă de fâș, și mi-a arătat mai multe exerciții. După aceea își făcuse chiar un program, venea de două ori pe săptămână și ne antrenam împreună la zid. Încet-încet, a început să ia toți portarii de la centrul de copii și juniori să lucreze cu ei la zid.

„Când eram junior, la Hunedoara, meniul era format din grătar și cartofi prăjiți.” Marin Ioniță a fost omul care l-a ridicat pe Lobonț

Să înțeleg că zidul a fost liantul în relația frumoasă pe care ai avut-o cu Marin Ioniță?
Așa este, țin minte că venea mai repede la stadion și erau zile când mă suna acasă. Mi-a cerut numărul de telefon, mă suna pe telefonul fix, că atunci nu erau mobile, și mă întreba: „Ce faci, mă? Ai ajuns? Ai fost la școală? Da? Bine, hai să mâncăm împreună”. Și mă ducea la restaurantul clubului, îmi dădea să mănânc un grătar și cartofi prăjiți, că așa era meniul pe vremea aia, și după mai stăteam puțin și începeam antrenamentul, stăteam cu orele și ne antrenam.

Avea încredere în tine…
Da, într-o zi a venit la mine și mi-a spus: „Auzi, băi, Bogdane, eu nu te pregătesc pe tine să aperi la Corvinul, că aici o să aperi oricum, eu te pregătesc să aperi la o echipă de top în București, după aceea la echipa națională și apoi să pleci afară, ăsta e drumul tău. Nu să rămâi aici!”.

Și uite că a avut dreptate.
Da, a avut dreptate. M-a ajutat mult, am învățat foarte multe de la nea Marin și țin să îi mulțumesc. A avut un cuvânt de spus în cariera mea. Drumurile noastre au continuat însă, l-am avut antrenor la Rapid pentru o bună perioadă și am lucrat împreună și la echipa națională, pentru un an. Cred că asta e povestea zidului denumit Zidul Lobonț. Dar să știi că am mai jucat și la un alt zid, unul în afara stadionului principal, mare, din piatră. Din zidul ăla sărea mingea în toate direcțiile, nu era prea bun.

MINGEA LA PORTAR: „Nu am regrete!”. „Cariera de fotbalist este cel mai frumos job posibil”

Dar regrete ai?
Nu. Nu am absolut nici un regret. Nu sunt o persoană care să regrete ce a făcut.

Cum vezi diferența de generații, cum erai tu când erai un tânăr jucător și cum sunt acum tinerii?
Lucrurile s-au schimbat radical, sunt vremuri total diferite, suntem într-o evoluție continuă. Eu, când eram mic, primeam sfaturi de la cei mai în vârstă, de la jucătorii cu experiență, îmi spuneau: „Uite, mă, trebuie să faci așa pentru că te va ajuta și o să ai rezultate bune”. Dar, acum, ajungând la o anumită vârstă și cu o anume experiență de viață, mă gândesc că, dacă încep eu să le dau sfaturi tinerilor, voi primi aceleași răspunsuri pe care le dădeam eu când eram junior. Părerea mea este că trebuie să acceptăm realitatea și să îi înțelegem pe tineri. Timpul în fotbal e diferit.

Și cum ar trebui să comunicăm acum cu noua generație?
Cel mai important este să vorbim aceeași limbă. Sfaturile pe care le primeam noi de la cei cu experiență le-au primit și ei de la alții, este un lanț care merge din generație în generație, însă se adaugă și situații noi. Adică eu pot să le spun lor: „Când jucam noi nu aveam playstation, noi dimineață, la prânz și seara aveam numai fotbal, fotbal, fotbal, voi vă jucați pe playstation și la calculator”. Dar cu ce îi ajută? Ideal este să îi înțelegem și să reușim într-un fel sau altul să apăsăm tasta corectă. Știi cum e? Ca la calculator, dacă ai apăsat tasta corectă îți apare pe desktop comanda cerută, așa e și cu jucătorii.

Care crezi că este cel mai frumos lucru în a fi fotbalist?
A fi fotbalist este cel mai frumos lucru, este cea mai frumoasă meserie care există. Noi, jucătorii, trebuie să ne considerăm privilegiați că am avut norocul să îmbrățisăm această meserie. Avem posibilitatea să îi avem pe toți la dispoziția noastră. Avem tot stafful tehnic, care ne învață cum să ne îmbunătățim calitățile, avem un club, o societate în spatele nostru, care ne stă la dispoziție și care ne permite să avem un salariu mult peste medie și să nu mai vorbesc de mass-media și de publicitate și așa mai departe. Din păcate, uneori, noi uităm lucrurile astea.  

Vă pierdeți în detalii…
Ne pierdem și ne gândim că avem doar drepturi. Uităm că un fotbalist are și drepturi, și obligații. Totul și toți sunt la dispoziția noastră, avem toate resursele să devenim cei mai buni, trebuie doar să conștientizăm la timpul potrivit și să nu ne pierdem pe drum.

Cele 90 de minute s-au scurs, mergem în prelungiri cu câteva propoziții scurte pe care tu o să le completezi…

Numele idolului tău este…
Peter Schmeichel. Când eram tânăr, el era idolul meu. La finalul carierei a spus un lucru important, de care mi-am dat seama mai târziu, că i-ar fi plăcut să învețe să boxeze mingea cu mâna dreapta la fel de bine cum boxa cu stânga.

Dacă nu ai fi fost portar, ai fi fost…
Antrenor. Câteodată, îmi pun întrebarea de ce am vrut să joc fotbal și nu am vrut să fiu antrenor mai devreme. Pasiunea este la fel de mare, iar dorința de a face lucruri și de a-i ajuta pe ceilalți este la fel. Acum învăț, studiez să fiu pregătit când o să vină momentul, pentru că o să vină.

S-a auzit fluierul final. Meciul s-a încheiat. Hai să părăsim incinta stadionului

Prima ta mașină a fost…
Dacia 1310 argintie. Eram la Rapid, țin minte că am cumpărat-o cu 25 de milioane pe vremea aia și consuma la ulei… Mamma mia! Mă duceam la Hunedoara în perioada aia, mă opream de două ori pe drum pentru că mașina o cerea, trebuia să completez cu ulei, să pot să ajung acasă. Următoarea mașină a fost însă un Espero.

Acum, cu ce te plimbi prin Roma?
Cu un Fiat 500, o mașină mică, e comodă, cu 4 locuri.

Bucătăria italienească este recunoscută ca fiind una dintre cele mai gustoase, Regina Pastelor. Îți plac?
Da, dar în ultimul timp nu prea mai mănânc paste.

De mâncat, nu le mai mănânci, dar de gătit știi?
Nu e mare lucru să le gătești. Pui apa la fiert, pui și pastele și aia e.

Ce ai gătit ultima dată?
Am fiert niște paste, dar nu pentru mine.

Și ca desert. Roma este renumită pentru gelateriile ei, care este aroma ta preferată?
Aroma mea știi care e? Nu are legătura cu înghețata, este pizza cu Nutella.

Și să încheiem plimbarea la Roma, spune-mi, te rog, care este primul cuvânt pe care l-ai învățat în limba italiană?
„Sconto” (n.r. – reducere). Eram la Rapid și era antrenor nea Mircea Lucescu, în cantonamentul din iarnă mergeam în Italia, la Desenzano del Garda, și când aveam o după-amiază liberă ne urca pe toți în autocar și ne ducea la un fel de centru comercial, era o zonă unde erau multe magazine unul lângă altul. În Italia, de la jumătatatea lui ianuarie, încep reducerile și pe toate geamurile scria SCONTO SCONTO SCONTO. Și cu noi era Dănuț Lupu. Și eu: „Ce înseamnă, băi, Dănuțe, sconto?”. „Reduceri”. După acel răspuns… unde vedeam sconto, acolo intram!

După acest răspuns, îți voi ura și eu mult succes și mulțumim pentru timpul acordat.
Mulțumesc și eu.