Cristian Gațu, legendarul handbalist român campion mondial în 1970 și 1974, a fost trimis fără o lețcaie în buzunar de Valentin și Ilie Ceaușescu, conducătorii clubului Steaua, ca să organizeze sejurul din Sevilla la finala Cupei Campionilor cu FC Barcelona, din 1986. Uriașul sportiv a fost obligat la o umilință și o înjosire pe care numai un român care a trăit acea perioadă poate să le înțeleagă. Între naționalismul găunos și declarațiile bombastice cu care se îndobitocea poporul român în interior și realitatea absolut jenantă de dincolo de granițe se căsca o prăpastie uriașă. Pe care Gațu a fost obligat să o sară. În acel moment, Cristian Gațu era ofițer al armatei române încadrat la Clubul Steaua.
„Lasă, bă, ce-ai spus tu atunci! E ordin, te execuți!”
ProSport: Domnule Gațu, v-au trimis să organizați sejurul în Spania, dar fără să vă dea vreun ban. Cum ați făcut? Cristian Gațu: Când ne-am calificat în finală, eu am citit regulamentul. Și am aflat că avem dreptul, ca finaliști, la o treime din bilete. Stadionul din Sevilla avea o capacitate de 70.000 de locuri, deci nouă ne reveneau cam 23.000. M-am dus la Ilie Ceaușescu (n.r. – fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu, un individ cu 7 clase care a făcut facultatea și a intrat în armată promovat pe baza fidelității față de partid. În 1986, era ministru adjunct al Apărării) și i-am spus: „Uitați, tovarășe general, aceasta este situația, avem dreptul, dar trebuie să decidem până la data cutare”. A început să țipe: „Ce? Cum îți permiți? Cum te gândești că trimitem noi acolo 20.000 de oameni?”. M-am dus și la Valentin (n.r. – Valentin Ceaușescu, fiul dictatorului Nicolae, patronul neoficial al echipei Steaua în acea perioadă) și i-am spus. Mi-a zis că nu se pune problema să meargă cineva. Cu o zi înainte de expirarea termenului limită, m-am mai dus o dată și le-am amintit. Mi-au dat același răspuns. La vreo lună după toată povestea asta, mă trezesc că mă trimite Valentin la Ilie. Ă‚sta zice: „Să te duci acolo, la Sevilla, și să vii cu 1.000 de bilete!”. Eu rămân mască: „Păi, de unde să mai iau acum, tovarășe comandant? Când v-am spus atunci…”. „Lasă, băăă, ce-ai spus tu atunci! E ordin, te execuți! Mâine te urci în avion și rezolvi situația!”. Ce se întâmplase: între timp, ceilalți din club, Iordănescu, Alexandrescu, oameni cu capul pe umeri și cu trecere pe lângă Valentin, duseseră muncă de lămurire și-l convinseseră.
Și ce-ați făcut? Ce să fac, așa e în armată: ordinul se execută, nu se discută. Mi-au cumpărat de la club bilet de avion pentru Madrid, era culmea să-mi cumpăr și bilet, și m-am dus.
„Am dormit la Ambasadă. Ambasadorul, săracul, a devenit șoferul meu”
Iar acolo? Pe aeroport m-a așteptat Sandu Vogel (fost antrenor român plecat în Spania, unde a lucrat la Real Madrid și la federația spaniolă). Și a început milogeala. M-a dus Sandu la Real Madrid la club, mi-au dat 300 de bilete. M-a dus la federația spaniolă, am mai luat 200 și de acolo.
Înaintea finalei din 1989 (n.r. – AC Milan-Steaua 4-0) l-am întrebat pe Bumbescu: „Băi, Adi, sper că nu ți-e frică!”. Și Bumbescu îmi zice: „Se poate, nea Cristi, cum să-mi fie frică? Păi, n-am jucat cu ăștia și i-am bătut?”
Cristian Gațu
Și celelalte 500? M-am dus la FC Sevilla, ăia mi-au dat 200 de bilete, pe urmă am fost și la Betis, m-am rugat și de oamenii ăia pe acolo, mi-au dat și ei 300 din cota lor.
Cum v-ați descurcat fără niciun ban în buzunar? Unde ați stat, cum v-ați deplasat pe-acolo, cum ați plătit toate biletele alea? Vai de capul meu! A fost o situație… Am dormit la Ambasada României. Ambasadorul, săracul, Șandru îl chema, a devenit șoferul meu: opt ore cu mașina până la Sevilla. La aeroport, în Madrid, mă așteptase fata aia care era reprezentanta TAROM. I-am spus de când am văzut-o: „Dați-mi bani să rezolv problemele”. S-a crucit: „Ce bani?”. Am mers la sediul TAROM, un birouaș mic, acolo, a deschis seiful: avea vreo 100 de dolari în el…
Și cum ați plătit, până la urmă? I-am convins să rețină prețul biletelor din drepturile financiare care îi reveneau finalistei.
Cu cazarea delegației cum ați rezolvat? Am vorbit cu patronul hotelului din Sevilla, i-am explicat și a acceptat și el aceeași formulă, să plătim din drepturile care ne reveneau ca finaliști…
„Pe baza relațiilor mele, în anii ăia Steaua a jucat amicale cu o grămadă de echipe mari”
Domnule Gațu, cum vă simțeați dumneavoastră, fost sportiv celebru inclusiv în Spania, ofițer al armatei române și reprezentant al clubului care urma să joace finala, căciulindu-vă peste tot la oamenii ăia? Domnule… Îți dai seama… Cum să mă simt, mă simțeam ca un rahat! Cum se simțeau toți românii, de altfel… Dar să știi că ajunsesem să am antrenament. Ă‚știa de la club știau că mă descurc. Eu am antrenat și jucat cinci ani, din 1979 până în 1984, în Italia. Îmi făcusem relații. Și pe baza relațiilor mele, în anii ăia Steaua a jucat amicale cu o grămadă de echipe mari din Italia: cu Roma, cu Milan, cu Fiorentina… Ă‚ia tratau meciurile drept ceea ce și erau: niște antrenamente. Ai noștri le luau în serios, jucau de parcă erau oficiale. Și normal că băteau.
Bumbescu (primul din dreapta) a dormit liniștit înaintea finalei din 1989, convins că nu va avea probleme cu Van Basten și Gullit
Asta a contat mult pentru experiența jucătorilor într-o perioadă în care România era complet izolată. Da, păi, înaintea finalei din 1989 (n.r. – AC Milan-Steaua 4-0) l-am întrebat pe Bumbescu: „Băi, Adi, sper că nu ți-e frică!”. Și Bumbescu îmi zice: „Se poate, nea Cristi, cum să-mi fie frică? Păi, n-am mai jucat cu ăștia și i-am bătut?”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER