INTERVIU STĂ‚NCIOIU | Rockerul care a interzis manelele în vestiare. „Ascult și acum Metallica înainte de meciuri”. Cine a inventat „Gașca nebună”, CFRicire a fost cândva și cum a fost convins să vină la ASA: „N-am bani, dar uită-te în ochii mei”

de Andru Nenciu

Sunt zorii lui ’81 și un colț al publicației americane The Recycler găzduiește un anunț sec. La secțiunea Heavy Metal, un tânăr cu origini daneze, Lars Ulrich, dă sfoară-n țară că vrea să înființeze o formație. Tocmai se întorsese din Londra. Călătorise din San Francisco până în Anglia alături de trupa sa preferată, Diamond Heads. Și acceptase cu demnitate rolul de băiat de trupă.  Din Londra a revenit acasă cu un vis. Un vis care i-a invadat mintea. Să-i spunem ca un diamant. Un diamant ce avea să-l determine să nu renunțe niciodată. Să nu abdice din drumul său de a pune bazele unei trupe rock. Ispitit de NWOHBM (Noul Val al Heavy Metalului Britanic), californianul pasionat de percuție și-a făcut rapid relații în lumea Metalului. A întâlnit tot felul de muzicieni. A pus pe hârtie ce era de pus. Adormea și se trezea în minte cu… Atunci a început totul.

1981, puțin mai târziu. 3 martie. O tânără doamnă primește mărțișorul sufletului ei în maternitatea Giulești. Nici nu știa că, peste ani, viața o va purta tot în aceeași zonă. Locuiește în cartierul Drumul Taberei, iar încărcata istorie a locului e arhicunoscută. Tudor Vladimirescu și-a stabilit acolo tabăra de panduri la Revoluția din 1821, Aurel Vlaicu a zburat în 1910 chiar din acea zonă… Sau istorie recentă: cartierul cu multă verdeață, linia de metrou care l-ar face și pe Ceaușescu să-și dea ochii peste cap. Sau, conform hartei acustice a Bucureștiului, cartierul cel mai liniștit din Sectorul 6. Locul unde se înregistrează doar 53 de decibeli față de cei 70 – media pentru toată Capitala. Desigur, datele au fost furnizate înaintea apariției craterelor ce au împărțit cartierul în două. Pe 3 martie 1981, Drumul Taberei avea să primească încă un bebeluș șturlubatic. Unul gălăgios. Părinții i-au spus Eduard. Eduard Stăncioiu. Iar tatăl, la o chermeză cu vecinii, și-a spus că-l va face sportiv. Putem spune că… pe atunci a început totul.

„Îți dai seama, a trecut atât de repede timpul, zici că deja am îmbătrânit. Tata și-a dorit clar să mă facă fotbalist, cu el am fost apoi la toate meciurile mari din România anilor ’80 și începutul lui ’90. Dar pe mine m-a dus la fotbal mama!  Și știi de ce? De frică să nu stau cu bagabonții din cartierul meu, Drumul Taberei”, sună prima degajare spre trecut a actualului portar de la ASA Târgu Mureș. Cum a fost, metru cu metru, desfășurarea fazei? „Mama a văzut un anunț în ziar, prin 1987, când aveam doar șase ani. Și astfel am ajuns în Regie, la Sportul Studențesc, sub îndrumarea domnului antrenor Mocanu. Amintiri…”.

În tot acest timp, un apartament din Los Angeles trepida din toate încheieturile. Lars Ulrich punea într-un salut toată puterea și convingerea că proiectul poate fi materializat. Întâlnise un tip introvertit, pe nume James Hetfield. Actualul solist cântase alături de basistul Ron McGovney în trupe făcute scrum. Ce a urmat? Un brainstorming la o ladă de bere generase numele Metallica, iar un alt anunț în ziarul The Recycler răspândise informația potrivit căreia formația caută un vocal. În ușa celor doi a bătut cu insistență pumnul greu al lui Dave Mustaine, chitaristul formației Panic. Iar cei doi au fost impresionați. În rest, creativitate, inspirație și alternanță. Viață echilibrată la momentul compozițiilor. Și o babilonie în turnee. Se spune că Metallica, la începuturi, s-a întors dintr-o deplasare fără tavan la autobuz, iar Dave Mustaine a turnat bere pe scenă în chitara bass a lui Ron. Peste toate însă, după „Kill’em All” și „Ride The Lightning”, „Master of Puppets”, primul album integral sub Elektra, a devenit cel mai bun album Metallica, dar și cel mai bun album Heavy-Metal al tuturor timpurilor. Gașca Nebună din California își făcea din ce în ce mai mult simțită prezența pe firmamentul rockului mondial.

Parcă pe un ritm susținut ca al toboșarului de la Metallica, aveau loc și toate antrenamentele mânjilor de la Sportul Studențesc. Cam prin aceeași perioadă aveau să-și acopere tibiile cu jambiere alb-negre majoritatea băieților care aveau să formeze, peste ani, Gașca Nebună. Îi ciuguleau din palmă antrenorului Mocanu. Și le mulțumeau părinților în fiecare zi că au prins ziarul Sportul cu anunțul de selecție plasat într-un colț de pagină. „Sub aripa dânsului a crescut o întreagă generație, din care au mai făcut parte, printre alții, Galamaz, Chihaia, Gigel Bucur, Cruceru. Și ei au venit la selecție tot după ce tații lor citiseră ziarul. Așa era pe atunci. Vremuri frumoase”, mai risipește Edi praful de pe amintiri. Fără mănuși. Cu mâinile goale. N-a fost de la început… ONE. „Să știi că la început nu am fost portar, îmi plăcea să marchez goluri, dar cum nimeni nu voia să stea în poartă, antrenorul ne zicea că nu vom mai juca meciuri între noi pentru că nimeni nu lua mănușile. Și uite așa au tot început să se lovească mingile de mine. Eu eram rapid, dar nu aveam tehnică bună pentru un jucător de câmp”, își mai lărgește Edi zâmbetul.

Deduc că ați devenit prieteni, că ați crescut împreună, Gașca Nebună erați din copilărie, dar când ați simțit practic că vi s-a pus această etichetă?
Eram toți de aceeași vârstă, iar odată cu venirea lui Vasile Șiman s-a format și acea „Gașcă Nebună”, marcă înregistrată în fotbalul românesc. Mulți îl condamnă pe Șiman, dar să știi că a salvat clubul. Sau aș putea spune că i-a prelungit existența. Șiman a decis schimbarea de generații la Sportul Studențesc, l-a pus antrenor pe Gabi Balint și, în acel moment, s-a aprins scânteia unor performanțe importante pentru acest club de tradiție în sportul românesc. Acela a fost momentul când s-au schimbat generațiile și noi am făcut tot ce era posibil pentru a ne pune amprenta în primul eșalon și pentru a ne bate cu echipele puternice din acea perioadă. Atunci s-au pus din temelie bazele unei formații care, ulterior, a dat greutate Ligii 1. Șiman nu a fost „Omul negru”, așa cum mulți l-au perceput. Ce s-a întâmplat pe parcurs… nu am toate coordonatele pentru a analiza situația.

Mi-aduc aminte că într-un sezon n-ai primit gol aproape 500 de minute. Cât de mare este presiunea, când apare teama pentru un portar?
Cred că prin 2001 s-a întâmplat asta. După un tur dezastruos, am avut un retur aproape perfect. Am început cu victorie și am ținut-o așa vreo 10 etape. Mi-aduc aminte că i-am învins și pe cei de la Dinamo. Aveam niște colegi extraordinari și niște fundași cu care colaboram foarte bine… Printre ei: Farmache, Galamaz, Musteață, Rusu și mulți alții.

De ce ai plecat de acolo?
Mi-am terminat contractul în vară, când ne-au retrogradat (n.r. – 2006) și am plecat la CFR. Mă întâlnisem înainte și cu Penescu (n.r. – Cornel Penescu), pentru a mă transfera la FC Argeș, dar după ce am discutat jumătate de oră cu Iuliu Mureșan și cu Arpi (n.r. – Arpad Paszkany) m-am decis rapid. Eu sunt mai statornic, am evoluat toată cariera mea la doar trei echipe, dar să știi că mi-aș fi dorit să fi jucat doar la una. Bine, am și un regret că nu am semnat cu nicio echipă din străinătate. Dar când mă gândesc că am câștigat cu CFR opt trofee (n.r. – trei titluri, trei cupe, două supercupe), pot spune că sunt un sportiv împlinit. A fost o perioadă senzațională la CFR, vârful carierei. Și pot spune că a fost bine și din punct de vedere financiar, deși nu câștigam foarte mult în comparație cu jucătorii străini din lot.

Stăncioiu și-a condus viața după motto-ul „Fotbal. And Nothing else Matters”. Iar Metallica a crescut cu fiecare album, atât în complexitate, cât și ca atitudine. Încercările prin care au trecut membrii trupei și schimbările de componență i-au făcut mai puternici, iar turneul „Damaged Justice” a adus formației cele mai mari încasări de până atunci. Metallica a devenit un monstru al muzicii Heavy Metal, deși începutul anilor ’90 a însemnat moartea hair-metalului. Singurele supraviețuitoare ale anilor ’80 erau formațiile care excelau prin atitudine și agresivitate. Agresivitatea a fost și este una dintre trăsăturile lui Stăncioiu. Uneori, îl ajută. Alteori, nu.

Mi-ai spus mai devreme despre CFR. Care a fost principalul vostru atu?
La CFR, atuul principal l-a reprezentat forța vestiarului.

Spune-mi câteve lucruri haioase despre jucătorii străini alături de care ai jucat!
Argentinianul Fabbiani mânca o oală cu 100 de sarmale, la început era un pic durduliu, dar era un fotbalist cu reale calități. Traore a venit în papuci și fără bagaje, prima dată. Dar toți jucătorii străini au fost rapid asimilați de grup și așa s-a construit un vestiar foarte puternic. Beto avea și el problemele lui, dar avea și nenumărate calități. Și uite că, după ce a fost la Braga, a impresionat la Sevilla.

V-au ajutat arbitrii?
De ce mă întrebi asta?

Pentru că nenumărate personaje din fotbalul românesc au susținut această teorie.
Când nu-ți poți atinge un țel, trebuie să dai vina pe ceva, e normal să spui câte ceva. Eu nu-mi aduc aminte să fi fost decizii în favoarea noastră, știu că i-am bătut pe cei de la Vaslui cu 3-0, a fost o competiție loială cât timp am fost eu la CFR.

V-ați întrebat de multe ori ce gen de muzică le picură sportivilor în timpane, atunci când imaginile TV îi surprind când coboară din autocar sau în momentele de la finalul unui meci. Subiectul este, pentru mulți, unul tabu. E un subiect despre care se vorbește de la puțin spre foarte puțin. Pentru că preferințele sunt de toate soiurile, de la gusturi sofisticate la muzica tocmai bună pentru a-ți potoli setea cu un șpriț rece, bucate românești și mese cu picioare solide. Pe Stăncioiu nu l-a părăsit vreodată pasiunea pentru distorsul de chitară sau sunetul dătător de speranță al cinelelor.

„Încet-încet, băteam tot Bucureștiul pentru a cumpăra casete cu Metallica, Sepultura, Iron Maiden, Manowar și multe altele”

Când ai dat de rock?
Toată lumea cântă rock, nu?

Este un refren interesant. Dar nu e chiar așa…
Prin clasa a 7-a aveam un coleg de bancă și împreună cu el am început să dezvolt pasiunea pentru rock. Încet-încet, băteam tot Bucureștiul pentru a cumpăra casete cu Metallica, Sepultura, Iron Maiden, Manowar și multe altele. Și mergeam și la magazinul Concord 90, de pe Bulevardul Unirii, pentru a ne lua tricouri cu formațiile preferate. Era plin de lume acolo…

Presupun că aveai și o vestimentație adecvată?
Gecile de piele nu ne lipseau și ne desenam cu pixuri și carioci tricourile. Când erau concerte la Sala Polivalentă, pe stadioane sau la Arenele Romane, lăsam totul pentru a fi prezenți acolo. M-a impresionat mereu istoria trupelor rock, cum s-au format, greutățile prin care au trecut, poveștile din turnee și felul în care s-au impus în lumea asta și rezistența de care au dat dovadă. Uite și exemplul Metallica. Mi-a plăcut mereu foarte mult. De la vocea lui Hetfield, până la puterea cu care a crezut în visul său Lars Ulrich.

Aveți un băiețel de câteva luni. Mai poți să asculți rock în casă?
În casă, nu. Dar la căști, da!

Unii sportivi se automotivează înaintea evenimentelor importante din carieră cu melodiile care-i pot băga în priză. Tu?
Și acum ascult, uneori, rock înainte de meciuri. Ascult Metallica. Piesele care mi-au marcat adolescența de multe ori. 

Un fost coleg de-al tău mi-a spus că n-ai fost niciodată de acord cu manele în vestiar și în apropierea echipei. E adevărat?
N-am ascultat niciodată manele și nu sunt de acord. Nu am fost și nici nu voi fi. Nici la ASA nu vreau să aud manele! În vestiarele în care am intrat nu s-au ascultat manele. Am auzit la un moment dat la un coleg și i-am zis să oprească… Dacă nu oprește… Nu-mi plac pur și simplu.

Reacționezi în vreun fel?
Nu-mi place violența, dar nu mă dau înapoi dacă sunt jignit.

Pe scenă sau în arenele sportive, protagoniștii se exprimă și în funcție de influențele care le modelează personalitatea. Se inspiră de la diferiți idoli, încearcă să „fure” detalii sau să dea o nouă formă lucrurilor de care s-au lăsat seduși. „Mi-a plăcut mult Peter Schmeichel. Am fost pe Ghencea, cu tatăl meu, la acel meci de poveste cu Danemarca (n.r. – 3-1) decisiv pentru calificarea la Coppa del Mondo. Partidele de pe 23 august și de pe Ghencea când vedeam live jucători precum Hagi, Dan Petrescu, Gică Popescu și alții. Mi-au plăcut mult și Buffon, dar și Casillas. Acum îi urmăresc pe Claudio Bravo și pe Keylor Navas, în mod deosebit. Și în fotbal e ca în muzică și ca în cinematografie. Te mai și inspiri”, spune Edi. Trupa sa preferată, Metallica, nouă albume și câștigătoare a opt premii Grammy, a devenit una dintre cele mai influente formații Heavy Metal din istorie și e plasată de specialiști în Big Four, alături de Slayer, Anthrax și Megadeth. „Știi, când vorbești despre acest Big Four, te gândești la un moment de vârf, la o catalogare a întregii cariere. Pentru mine unul dintre momentele de vârf din carieră s-a consumat la Euro 2008. A fost un privilegiu să mă aflu printre cei mai buni 22 de jucători din România, am simțit ceva unic să mă aflu pe un stadion cu câteva zeci de mii de spectatori, dintre care jumătate români. Să văd atât de mult galben… e o imagine care te face să mergi mai departe și ți se lipește de suflet. Când ni s-a cântat imnul, l-am simțit până în stomac. Și totul în contextul în care am dat de trei adversari puternici, de prestigiu. A fost ceva deosebit, vârf de carieră”.

„Am făcut un meci slab, ne pare rău, dar sper să ne refacem moralul. Cu siguranță, am rămas datori suporterilor după meciul cu Pandurii (n.r. – 0-1 pe teren propriu)”

„Candidate la titlu sunt toate echipele de pe primele cinci locuri. Consider că au șanse egale”

„Cred căTătărușanu este titular incontestabil la națională”

Eduard STĂ‚NCIOIU, portar ASA Târgu Mureș

Hai să vorbim despre altceva. De ce ai purtat mereu pe tricou numărul 33?
Mi-a plăcut mereu să port pe tricou 33. Pentru că sunt născut în a treia zi a lunii a treia. Dar la CFR numărul îl avea Țurcaș și așa am rămas cu 44.

Aș vrea să-ți dai singur note la niște capitole. Ești de acord?
Sunt. Să vedem… Pe ce scară, de la cât la cât?

De la 1 la 10.
OK.

Ieșiri pe centrări?
7.

Reflexe?
9.

Joc cu piciorul?
8.

Penalty-uri?
6-7

Agilitate?
8.

Precizia paselor?
8.

„Mutu e un plus pentru echipă și pentru oraș”

Ești exigent cu tine observ. Ar mai fi câteva, dar știu că trebuie să pleci la antrenament și aș vrea să te întreb despre ASA Târgu Mureș. Cum era când ai ajuns la echipă și ce potențial are acum, după ce ați scăpat printre degete un titlu?
A crescut foarte mult în ultimii doi ani, mi-aduc aminte că eram în Liga a II-a (n.r. – în urmă cu două sezoane) și, sincer, la primele antrenamente nu mi-au convenit atitudinea și implicarea unor colegi. Foarte puțini jucători erau implicați și foarte puțini se dăruiau la antrenamente. Dar, ulterior, s-a schimbat total acest capitol.

Cum și de ce ai ajuns la Târgu Mureș?
Eu am crezut în proiect, am fost păcălit, să spun așa, de Claudiu Maior și de Daniel Stanciu. Mi-au zis că ne vom bate la trofee. M-au păcălit, deși ne aflam în eșalonul secund. Am crezut în ei, mai ales în vice-primar. Mi-a zis: „N-am bani să-ți dau, dar uită-te în ochii mei”. Și l-am crezut. Și am câștigat o Supercupă.

Dar ați pierdut un titlu!
Da, e greu să fii la o distanță de câteva minute de un titlu și să-l pierzi. L-am avut în vârful bocancului și e frustrant. Dar de asta e fotbalul frumos. Acum suntem puternici, avem un grup unit și vom face totul să ne exprimăm la un nivel ridicat. Nu avem voie să mai avem sincope, pentru că deținem nenumărate atuuri. Vom vedea ce se va întâmpla.

Cât de mult contează venirea lui Mutu? Avea nevoie ASA de el sau el avea mai mult nevoie de echipa voastră?
E un plus pentru echipă și pentru oraș. Trebuie să i se acorde mai multă încredere și mai mult credit, pentru că este unul dintre cei mai valoroși fotbaliști din istoria României. Lumea îl judecă greșit pe Adi.

Ce influență au asupra voastră problemele financiare de la club?
Sunt probleme financiare cum există la mai toate cluburile din România. Și ASA trăiește de pe urma banilor din drepturile TV. Sunt convins că niciun jucător nu a plecat sau nu va pleca de la ASA fără să-și ia banii.

O ultimă întrebare. Ce muzică asculți azi?
Azi nu voi asculta nimic. Dar, de ce nu, pot să-ți spun că ascult bătăile de inimă ale copilului nostru, pentru că de multe ori adorm între antrenamente cu el lângă mine.

În 2016, viața își continuă cursul firesc. Și pentru legendara trupă rock, și pentru fanul ei din România. Lars Ulrich, James Hetfield, Kirk Hammett și Robert Trujillo au fost clasați de revista Rolling Stone pe locul 61 în topul celor mai valoroși artiști din toate timpurile, iar acum stau zi-noapte în studio. Se pregătesc să-și lanseze albumul cu numărul 10, cel mai probabil în toamnă, și să dea o nouă lovitură. La Târgu Mureș, Stăncioiu trage la antrenamente la fel cum o făcea atunci când era unul dintre puștii mângăiați cu o voce caldă de profesorul Mocanu. În State, în România și peste tot în lume, știrile circulă în prezent cu viteza internetului pe rețelele de socializare. Se împrăștie poze haioase sau macabre, opinii, glume fine sau nesărate, dar și anunțuri peste care, de multe ori, treci cu ușurință în tot bombardamentul informațional. În schimb, parfumul de pe simplele anunțuri dintr-un colț de pagină de ziar pare îmbătător și acum. A grăbit formarea unor trupe de succes peste tot în lume și a convins părinți și copii să se apuce de sport. Sunt publicațiile care nu-și vor pierde niciodată din valoare.