Juegos televisivos

32 de camere TV, 8 în format 3D, șase mobile, 300 de tehnicieni.
Arsenalul media e scos luni la bătaie, în războiul dintre cele două
Corei spaniole, Real și Barça. Cățărați pe Taj Mahal, cabliștii se
pregătesc, în premieră, să conecteze privirea impertinentă a
fachirului Mourinho cu două miliarde de ochi de indieni.

Acolo bani de încasat, bre, nea Mitică! Păi ia să fi avut
mătăluță pe mână televizarea în Premiera Division! Rețeta acestui
Jamie Oliver al bucătăriei LPF era simplă: prima dată găsea o
obscură firmulică de apartament, de la care încasa un catralion de
euro. Pe factură intra doar „lionul”. Pe urmă, cluburile care jucau
un amărât de El Blasico cooperativizat primeau trei grăunțe tain
și, de restul, promisiuni de reducerea etapelor de suspendare,
licențieri la fabrica de permise auto Pitești, aranjamente și
permutări în sistemul ticăloșit de meciuri, în funcție de cum s-a
sculat interesul rețelelor calificate de patroni.

Și, la sfârșit, indienii noștri din căminele de nefamiliști,
cățărați pe stâlpii electrici căutau înnebuniți furnizorul care
difuzează partidele obosite de pe stadioane mute și suspendate. Să
vezi muncă după ce-or îngropa cablurile!

Ce să mai vorbim de producția furajeră la export de meciuri din
campionatul românesc! Nema putirință, geaba chichirez gâlcevă
autohtonă în Străinezia. Doar ce se mai uită uneori Dorel, plecat
la zidărie în Madrid, să vadă prin ligheanul-satelit ce susculente
scandări de mamă au mai apărut prin tribunele cu coji de-acasă.
După care, la avans, își ia fain-frumos un bilet pe Bernabeu să
caște gura la un spectacol cu magicieni. Rar la El Clasico, fiindcă
acolo, la abonamente, e mai prohibitiv decât la miuțele mioritice
pentru abonații de la Dolce.