Lelia Munteanu:** Adio, Gigi!

Nu mai ai cu cine să ieși, fată! S-a dus și fotbalu’ de suflet.
Am fost cu Steaua până la
moarte, când le-a tăiat juma din contracte. Ce vremuri… Stăteam la
tribuna nord și cântam: „Ce drog ciudat, ce drog ciudat / Ești
roș-albastru fermecat”… Acu’, la ce să mai deschid gura?
Dacă mai pică o primă de joc, o primă de obiectiv, ăștia pun mână
de la mână să-și ia o minge, că pe-aia veche le-a călcat-o
tramvaiu’ după ce-a tras Dayro peste poartă. A ajuns Bănel (nume
fatidic) să se bucure când îi vine pachet de la Făurei.
L-am divinizat pe Gigi când
avea miliardu’ grămadă. Zicea c-o să fie iarăși bine. Am douăj’
trei de ani – vârsta critică -, nu mai pot să
aștept.

Mă gândesc serios la un transfer în străinătate. Trăgea Pleșan de
mine să mă duc la arabi. I-am și zis: „Decât să plec cu un mijlocaș
de o sută de mii, mai bine stau în Colentina cu un jucător de Go.”.
Păi, arabii ăia, fată, nici nu
știu ce-i suta de mii. De la un milion în jos e ca și cum ai măsura
Autostrada Soarelui cu centimetrul de croitorie. Zece mii e-un bax
de apă plată. Ca să-ți faci idee, știi cât e o cămilă la ei? Doi
pleșani.

Mă uit în portofel – n-am o mie de euro. La talentu’ și rezistența
mea la efort! La ce marcaj om la om știu io să fac! La ce explozie
am în atac! Io, care de junioară evoluez la seniori! Și știi cum
schimbam antrenorii… M-am
hotărât, fată, mă duc să dau o probă de joc. La cât de disperată
sunt, aș da-o și la Sheriff Tiraspol.

articol scris de Lelia
Munteanu