LUCESCU 70 | Lucescu, Bilardo și șeful de post din Bucureștii Noi | IL LUCElebrating football
Nu cred că mai vedem azi un reportaj după un meci în București sau la Botoșani în care să nu dăm pe drumul dintre vestiar și autocar peste puști ciorchine la vânătoare de un autograf ori de un selfie. Nenea Mirel, vă rog eu, doar o secundă… Domnu” Vali Lazăr, vreau și eu o poză… Cine mai știe cât ar valora mâine o fotografie ori un autograf? Odinioară, ne puneam bunicile să ne coasă degrabă un număr 8 decupat pe tricou înainte de a o zbughi la miuța încărcată de semnificații din curtea școlii. Azi sunt Dobrin! Acum nu se mai coase numărul 8. Se ștanțează. Inclusiv numele deasupra pe tricoul original.
…Și se contabilizează selfiurile și linkurile. O problemă personală de acum peste două decenii și jumătate e pretextul nimerit pentru o dilemă adolescentină peste timp: cam câte selfie-uri ar fi adunat Mircea Lucescu într-o vizită scurtă la o circă de miliție oarecare? Ați văzut cu toții imagini de arhivă cu Lucescu senior. Un bărbat șarmant, cu o ironie gata întotdeauna să țâșnească din colțul gurii, oacheș, galant, femeie de piatră să fii și tot întorci capul. Povestea e ancorată undeva prin ”87, într-o circă de miliție de cartier. Eram proaspăt căsătorit, iar soția era studentă în ultimul an la medicină și cu domiciliul stabil în Ploiești. Nu poate primi buletin de București până nu termină facultatea și stagiatura, m-a mitraliat o tanti prin crăpătura unui ghișeu de la circa de miliție. Nu ține mult, doar câțiva ani. Deocamdată îi facem viză de flotant. Am apelat atunci la ultimul cartuș. La salvatorul Mircea Lucescu. N-a pregetat, n-a amânat, nu m-a dus cu vorba. Am ajuns împreună degrabă la circa de miliție, a parcat Dacia sa albă-gri tacticos, regulamentar la nu știu ce distanță, a deschis ușa de la intrare și cât ai pocni din degete a și început să mișune toată circa. Ofițerul de serviciu a sărit să-i strângă mâna, fetele de la ghișeul cu evidența populației au tras obloanele și au împânzit culoarul și scara interioară către comandant. Ce cârlionți are și ce nas cârn. Habar n-am ce grad avea comandantul, dar se pretindea egalul lui Mircea Lucescu. Surâzător, amabil, dar constipat, comandantul a ridicat neputincios din umeri după ce Lucescu l-a pus în temă din două vorbe. Gestiona destine, legea și viața unei secții de miliție din jilțul capitonat cu imitație de piele. Stăpânea ager recolta de portofele furate de hoți din troleibuzul 97 și câți saci cu cartofi dosise aprozaristul din Dămăroaia. Acum i se umflaseră și pieptul, și blazonul. L-a înfrânt pe Mircea Lucescu. Nimeni nu mi-a clintit nici pănă azi convingerea că dacă aveam atunci o mătușă la unul dintre ghișeele de la circa de miliție din Bucureștii Noi, soția ar fi avut cât ai zice pește și buletin de București, și de unde să ridice rația de ulei și de zahăr. Râdem mânzește și acum, peste ani, când dăm pe câte un canal TV peste secvențe cu Mircea Diaconu în Buletin de București. Povestea e de undeva, din toamna lui ”87. Pe-atunci, sufrageria lui Mircea Lucescu din apartamentul de vizavi de Sala Palatului era ticsită de teancuri și pachete cu reviste. Cunoscute – France Football și Guerin Sportivo și mai puțin cunoscute – Placar și El Grafico din America de Sud. Nu le frunzărea, ci chiar le sorbea la rând și însoțea pasajele care-l interesau cu câte un semn de întrebare ori cu câte un x încercuit. Despre Flamengo sau despre filozofia lui Bilardo, pe atunci la modă. În toamna lui ”87 nici Lucescu, nici Bilardo nu contau într-o audiență de câteva minute la ditamai comandantul Secției 5 de miliție.