LUCESCU 70 | VIZIUNE: În 1981, Mircea Lucescu aloca în autobiografia „Mirajul gazonului” un capitol despre fotbalul viitorului. Principiile enunțate atunci se aplică în toată lumea azi, la 35 de ani distanță
Un capitol din finalul cărții autobiografice „Mirajul gazonului”, apărută la Editura Junimea din Iași acum 34 de ani, în 1981, atrage atenția prin acuratețea de-a dreptul senzațională cu care Mircea Lucescu descria spre ce considera el că se îndreaptă fotbalul la nivel mondial.
În numai câteva pagini, tehnicianul aflat atunci la început de drum prezenta un veritabil compendiu de tactică și principii ale jocului de fotbal care acum, la aproape trei decenii și jumătate distanță, sunt considerate firești și de la sine înțelese de orice antrenor profesionist.
În 1981, Mircea Lucescu, în vârstă de 36 de ani, încă mai cocheta cu gazonul. Preluase Corvinul Hunedoara în 1979, unde era antrenor-jucător, retrogradase cu echipa în primul sezon, revenise în prima ligă după un an și se pregătea să preia naționala după ce tricolorii, în degringoladă, rataseră o nouă campanie de calificare, la Mondialul din Spania 1982.
Era perioada în care Lucescu începea să armonizeze propriile principii de joc cu stufoasa literatură de specialitate pe care o procura din străinătate și cu cele învățate de la mentorul său, Angelo Niculescu. Mergea în tribuna stadionului din Baia Mare, unde își nota inovațiile tactice ale unui alt geniu al antrenoratului din România, inegalabilul Viorel Mateianu. La final, drept răsplată pentru că fusese lăsat să-și ia notițe, făcea cinste cu câte-o navetă de bere. La meciurile de pe teren propriu îl ruga pe prietenul său, regretatul Dan Cristea, să-și noteze pe un caiețel ce făceau jucătorii pe teren: câte pase bune, câte pase greșite, câte recuperări, câte sprinturi ș.a.m.d. Era faza embrionară a sistemului de monitorizare a jucătorilor pe care astăzi firme de specialitate îl realizează informatizat, cu ajutorul softurilor.
Tocmai de aceea, capitolul rezervat de Lucescu în cartea sa jocului de fotbal și direcției în care urma să meargă acest sport merită citit și azi, la 34 de ani distanță, de orice practicant profesionist al fotbalului. Lecturarea și asimilarea rândurilor de mai jos ar putea servi drept ghid și reper pentru mulți jucători care se ratează înainte de a deveni fotbaliști.
„Jocul de astăzi
Fotbalul, evoluția lui, modificările survenite de-a lungul timpului în tehnica jocului, în angajamentul jucătorilor, în tactica jocului reprezintă în primul rând evoluția gândirii jucătorilor și antrenorilor vis-Ã -vis de mișcările succesive din teren, de asprimea luptei, de exacerbarea rezultatului.
TEHNICA a evoluat în strânsă dependență de angajament, de pregătirea fizică. Ea a devenit mai rapidă înlăturând mișcările largi, armonioase, spectaculoase, dar încete și de aici previzibile, cu mișcările scurte, iuți, eficace. Ceea ce altădată se făcea prin stop, preluare, pasă, astăzi se face dintr-o dată sau prin mișcări înlănțuite – preluare cu fentă și dribling ș.a.
PREGĂ‚TIREA FIZICĂ‚ e bazată din ce în ce mai mult pe viteză: forță în regim de viteză, rezistență în regim de viteză ș.a. Toate merg spre urmărirea scopului principal: obținerea unei pregătiri capabile să susțină noile cerințe ale jucătorului mai bine și mai repede.
TACTICA. Și aici înregistrăm cele mai dese schimbări în fotbalul internațional, ea presupunând angajarea intelectuală a jucătorilor. S-au dus timpurile când un singur sau doi jucători reușeau rezolvarea unor faze de joc. (…) Fotbalul necesită o conlucrare permanentă, o gândire continuă și o participare conștientă a jucătorului. Antrenamentele, în cea mai mare parte, trebuie să reprezinte structuri de jocuri, care să cultive și să amplifice starea competitivă a jucătorilor și care să constituie un fundament al jocului însuși și al ideilor după care este pregătit. Descompunerea fazelor de joc, pe compartimente, grupuri și microgrupuri de jucători, repetarea lor obsedantă duce la automatizare și, în același timp, la mărirea rapidității, a spectaculozității, a eficacității jocului. Jucătorul trebuie să aibă permanent în fața ochilor, în minte, imaginea adversarului direct. Nimic din ceea ce face să nu facă la întâmplare. El trebuie să gândească pentru doi – pentru el însuși și pentru adversar. Să caute să-și imagineze cum va reacționa adversarul la cutare mișcare, la cutare preluarea, la cutare demarcare. Obișnuindu-se cu gândul acesta, acceptând disputa, lupta cu adversarul în toate momentele antrenamentului, abia atunci poate să treacă mai departe, poate să facă încă un pas: să încerce să ghicească, să intuiască, să gândească (mai târziu) mișcările întregului ansamblu. Ceea ce altădată – finalizarea – se realiza în 2-3 jucători, astăzi se realizează în 4-5 și uneori 7-8. Fotbalul este pe cale de a deveni un fel de joc de șah în care echipele gândesc mutările cu mult înainte. De aceea și unele mișcări trebuie învățate pe dinafară. Procentul de intuiție, de improvizație, de fantezie scade, crescând în schimb partea care revine organizării jocului, creației combinative, gândirii tactice. Reușita unei acțiuni bine gândite, la care au participat 3-4 jucători, dă mai multă satisfacție decât o acțiune individuală, întâmplătoare, improvizată. Jocul de combinație, în permanentă mișcare, rapid, insistent creează în jucători reflexul solidarității care, de fapt, face forța echipei.
JUCĂ‚TORUL. Fiecare vine în sport cu o anumită doză de speranță, de încredere, de decizie. Unii rămân, dar cei mai mulți pleacă. Fie că talentul lor n-a fost susținut de un caracter puternic și dârz, de temperament de campion, fie că pregătirea lor, cunoștințele lor n-au fost pe măsura a ceea ce se aștepta de la ei. Jucătorul intră în viața fotbalistică, o viață aspră, dură, înșelătoare, uneori ingrată, alteori minunată, cu zestrea lui de cunoștințe acumulate din sfaturile și priceperea educatorilor lui. Copilul care pătrunde în fotbalul marii performanțe se maturizează repede în contact cu dificultățile cărora trebuie să le facă față: antrenamente și jocuri, înfrângeri și victorii, aprecieri și critici și peste toate, o imensă responsabilitate, aceea de a fi permanent la înălțimea numelui pe care încearcă să și-l facă, la înălțimea speranțelor puse în el.
TALENTUL. Trebuie să reconsiderăm talentul în fotbal și în general în sport. Până acum ne încânta o pasă măiastră, un dribling deosebit, reușit printre multe altele nereușite, dar sunt ele hotărâtoare în disputa sportivă? Din ce în ce mai mult în arena internațională este apreciată constanța sportivului pentru că sunt mari eforturile aducerii unui sportiv la nivelul performanței mondiale, iar această constanță nu este dată numai de abilitate, numai de tehnică, numai de talent. Nesusținut de valori morale în care tenacitatea, modestia, dârzenia și disciplina să joace rol de frunte, talentul se dovedește a fi efemer. Arareori talentul fără valențe morale slujește echipei, ci numai individului. Da fapt, valorile morale ale sportivilor determină și forța echipei, constanța ei, având o mare pondere în aspectul colectiv al jocului.
PASA. Calitatea pasei dă calitatea jocului. O echipă este dominată atunci când pierde încrederea în propriile posibilități, siguranța îi slăbește și numărul de pase greșite se multiplică. Pierzând controlul balonului, echipa este nevoită în totalitatea ei să se angajeze la recuperare, ceea ce diminuează forțele ei fizice. În loc ca această energie să folosească pentru jocul în atac și implicit finalizare, ea se risipește într-un joc destructiv de apărare, alergând după adversar. De aceea apare de primă importanță menținerea mingii în cadrul echipei, mai ales împotriva unui adversar puternic. Întotdeauna efortul pe care o echipă îl face atacând este mai ușor suportabil decât efortul cheltuit pentru recuperarea balonului. Așa se face că jucătorii sunt mult mai obosiți după o înfrângere decât după o victorie.
PERSONALITATEA JUCĂ‚TORULUI. Îmi plac acei sportivi cărora le place să ardă, să se consume, să participe cu toate forțele în toate momentele jocului, fie ele de pregătire sau de competiție. Se spune despre un astfel de jucător că ar fi incomod. Da, e incomod pentru că pune totdeauna probleme, că vrea totdeauna mai mult, că nu-i place superficialitatea, pentru că încearcă să intre în profunzimea lucrurilor, pentru că suferă. Un astfel de jucător n-ar sta niciodată deoparte, n-ar putea fi dus de mână. Jocul de fotbal a devenit mult prea important pentru ca subiectivitatea unui singur om să decidă, pentru ca întreaga personalitate să fie lăsată pe umerii unei singure persoane. De aceea, este nevoie de participarea tuturor; o participare conștientă, democratică având ca singur scop interesele echipei. Nimănui nu-i mai este permis să stea deoparte.
ECHIPA NAȚIONALĂ‚. Într-o echipă națională unul din lucrurile esențiale care rămâne de rezolvat este jocul fără minge. Alcătuită din jucători cu personalitate, fiecare în parte vrea să iasă în evidență, să aibă cât mai mult balonul. De aici multe neajunsuri și multe neînțelegeri. În schimb, într-o echipă de club s-au creat, cu trecerea timpului, anumite automatisme, s-a stabilit o anumită ierarhie, în car criteriul vârstei și al valorii au avut un rol decisiv și în care unul sau doi jucători polarizează și determină prin personalitatea lor jocul întregii echipe.
VALOAREA ECHIPEI. Echipa puternică este aceea care nu coboară niciodată sub un anumit nivel al randamentului. În aceasta constă forța sa. Ea face o muncă constantă și serioasă care este fructul eforturilor și calității fiecăruia. Nimeni nu este vedetă și nu se dă la o parte din calea dificultăților. Nu există sarcini pe care jucătorii să le refuze sub pretextul că nu corespund capacităților sau gusturilor lor. Pentru echipă toți sunt capabili de tot, chiar și de ceea ce cred că nu știu sau nu pot să facă. În felul acesta jucătorii pot cu ușurință să păstreze pozițiile dobândite datorită omogenității lor, solidității și spiritului de echipă, de sacrificiu.
SCHIMBUL DE JUCĂ‚TORI are o importanță deosebită în desfășurarea jocului. Foarte mulți antrenori gândesc schimbările doar ca pe niște îmbunătățiri tactice. Ei cheamă jucătorul de rezervă, îi dau scurte indicații și-l aruncă în teren, sperând ca jucătorul nou intrat să le câștige jocul sau să le apere un rezultat. Antrenorul neglijează în felul acesta o altă fațetă a schimbului de jucători: acela al aportului moral, psihologic, mobilizator pe care-l poate aduce un jucător de rezervă. Pregătit și pentru aceasta, rezerva pătrunsă în teren poate stimula cu prezența sa pe ceilalți. Îi poate scoate dintr-o anumită stare generală, îi poate mobiliza cu vorba, cu fapta, activând jocul.
JOCUL DE ASTĂ‚ZI a devenit nemilos, energci, în condițiile în care tehnica a progresat, iar fotbaliștii sunt din ce în ce mai puțin lăsați să joace. Ceea ce altădată puteai să fac cu mișcări largi, armonioase, în care frumusețea gestului nu era o vorbă aruncată în vânt, astăzi devine presant, uneori inutil, singurul lucru care contează cu adevărat fiind rapiditatea mișcării, a execuției. Cine te mai lasă astăzi să joci, să faci spectacolo, în înțelesul de odinioară al cuvântului? Nimeni. De aceea e nevoie de acea forță interioară numită curaj, angajament, vigoare”.