S-a spus frecvent că lumea rezistă datorită propriei capacități de schimbare. Cu excepția bucătăriei englezești, totul dă impresia că e reformabil. Revistele își păstrează titlul, dar își primenesc conținutul. Pletoșii se tund la chelie, anotimpurile rătăcesc între temperaturi nefamiliare, politicienii năpârlesc oportun. Fotbalul trebuia să se lase la rândul lui în voia curenților de imagine, doctrină și interes. Cel mai popular sport din lume devine și cel mai capricios. Echipele își modifică plămada, filozofia și criteriile. Brandurile rămân, dar valorile care se ordonează în jurul lor nu mai au nimic în comun cu valorile altor decenii. Melancolicii sunt trimiși să suspine singuri în locuri unde nu compromit regia piesei. Fotbalul a ajuns ceea ce vor alții de la el. Agenda n-o mai face managerul, ca altădată. Areopagul decizional constă acum în sponsor, televiziuni și – dacă rămâne loc – public.
Din acest unghi, Internazionale Milano oglindește perfect putința unor lucruri de a se transforma în opusul lor. Cu aproape cinci decenii în urmă, Helenio Herrera experimenta la Inter un lacăt tactic preluat de la Karl Rappan și transforma echipa într-o fortăreață păzită de santinele inclemente. Burgnich și Guarneri suprimau formele de viață din careul lui Inter, sub atenta supraveghere a lui Picchi. Herrera se înstăpânise peste echipă, anulase dreptul generic la concesie, iar autocrația lui saturniană se răsfrânsese asupra tuturor. „Il Mago” devenise un spectacol mai interesant decât spectacolul fotbaliștilor, având grijă să-și pigmenteze aparițiile cu istericale de vestiar, cu superstiții tribale și cu intonarea de refrene marțial-hipnotice. Rezultatul? Inter s-a transformat într-o mașină de administrat scoruri de 1-0, iar jucătorii săi au fost învățați că important nu e să le ascunzi mingea adversarilor, ci să le îngrădești spațiul.
Ce-ar înțelege Herrera dacă, smuls din cavoul lui venețian din Cimitero di San Michele, ar fi resuscitat și pus să asiste la un meci al Interului de azi? Nu mare lucru. Mai precis, nimic. Fortăreața are pereți de șvaițer și soldați cu gambe de lână. 1-0 a devenit o raritate necomestibilă. Pe tușă se plimbă un brazilian politicos, care nu pare dispus la crize de nervi când echipa încasează un gol. Nici măcar la supranume nu stă bine brunețelul acesta. La ani-lumină de „Il Mago”, niște suporteri finuți l-au poreclit „Leonardo Non Vinci”, parcă pentru a-i lipi ghiuleaua de picior. Dar uite că Leonardo totuși Vinci. 3-2 cu Palermo, 3-0 cu Bari, 5-3 cu Roma. Principiul de funcționare – să dăm mai mult decât luăm – l-ar fi scos din minți pe „Il Mago”. Niciun argentinian n-ar agrea o filozofie a fotbalului cu tăietură braziliană; or, felul cum se comportă Inter acum seamănă destul de bine cu anarhia de pe stadioanele din Recife, Porto Alegre sau Curitiba. Unde mai pui că și Leonardo e tot brazilian. Rafale de goluri, gafe școlărești în apărare și ocazii peste ocazii. Asta să se fi ales din „Il Grande Inter” a lui Herrera? Publicul, posturile TV și sponsorii dau din cap cu bucurie – fiecare sub fesul propriului interes. „Il Mago” ar fi singur și de data asta. Cum a fost mereu.
Radu PARASCHIVESCU
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER