Magul n-ar pricepe nimic
S-a spus frecvent că lumea rezistă datorită propriei capacități
de schimbare. Cu excepția bucătăriei englezești, totul dă impresia
că e reformabil. Revistele își păstrează titlul, dar își primenesc
conținutul. Pletoșii se tund la chelie, anotimpurile rătăcesc între
temperaturi nefamiliare, politicienii năpârlesc oportun. Fotbalul
trebuia să se lase la rândul lui în voia curenților de imagine,
doctrină și interes. Cel mai popular sport din lume devine și cel
mai capricios. Echipele își modifică plămada, filozofia și
criteriile. Brandurile rămân, dar valorile care se ordonează în
jurul lor nu mai au nimic în comun cu valorile altor decenii.
Melancolicii sunt trimiși să suspine singuri în locuri unde nu
compromit regia piesei. Fotbalul a ajuns ceea ce vor alții de la
el. Agenda n-o mai face managerul, ca altădată. Areopagul
decizional constă acum în sponsor, televiziuni și – dacă rămâne loc
– public.
Din acest unghi, Internazionale Milano oglindește perfect putința
unor lucruri de a se transforma în opusul lor. Cu aproape cinci
decenii în urmă, Helenio Herrera experimenta la Inter un lacăt
tactic preluat de la Karl Rappan și transforma echipa într-o
fortăreață păzită de santinele inclemente. Burgnich și Guarneri
suprimau formele de viață din careul lui Inter, sub atenta
supraveghere a lui Picchi. Herrera se înstăpânise peste echipă,
anulase dreptul generic la concesie, iar autocrația lui saturniană
se răsfrânsese asupra tuturor. „Il Mago” devenise un spectacol mai
interesant decât spectacolul fotbaliștilor, având grijă să-și
pigmenteze aparițiile cu istericale de vestiar, cu superstiții
tribale și cu intonarea de refrene marțial-hipnotice. Rezultatul?
Inter s-a transformat într-o mașină de administrat scoruri de 1-0,
iar jucătorii săi au fost învățați că important nu e să le ascunzi
mingea adversarilor, ci să le îngrădești spațiul.
Ce-ar înțelege Herrera dacă, smuls din cavoul lui venețian din
Cimitero di San Michele, ar fi resuscitat și pus să asiste la un
meci al Interului de azi? Nu mare lucru. Mai precis, nimic.
Fortăreața are pereți de șvaițer și soldați cu gambe de lână. 1-0 a
devenit o raritate necomestibilă. Pe tușă se plimbă un brazilian
politicos, care nu pare dispus la crize de nervi când echipa
încasează un gol. Nici măcar la supranume nu stă bine brunețelul
acesta. La ani-lumină de „Il Mago”, niște suporteri finuți l-au
poreclit „Leonardo Non Vinci”, parcă pentru a-i lipi ghiuleaua de
picior. Dar uite că Leonardo totuși Vinci. 3-2 cu Palermo, 3-0 cu
Bari, 5-3 cu Roma. Principiul de funcționare – să dăm mai mult
decât luăm – l-ar fi scos din minți pe „Il Mago”. Niciun
argentinian n-ar agrea o filozofie a fotbalului cu tăietură
braziliană; or, felul cum se comportă Inter acum seamănă destul de
bine cu anarhia de pe stadioanele din Recife, Porto Alegre sau
Curitiba. Unde mai pui că și Leonardo e tot brazilian. Rafale de
goluri, gafe școlărești în apărare și ocazii peste ocazii. Asta să
se fi ales din „Il Grande Inter” a lui Herrera? Publicul, posturile
TV și sponsorii dau din cap cu bucurie – fiecare sub fesul
propriului interes. „Il Mago” ar fi singur și de data asta. Cum a
fost mereu.
Radu
PARASCHIVESCU