Marius Tucă: Și a fost, ți-a plăcut asta. Bine, sunt elemente care îți poartă numele și tu povestești foarte mult despre asta. Și … ai ajuns la Cupa Prieteniei care era înainte de Europene. Cum a fost acolo? Era înainte de 1976. Că ne apropriem de Montreal, încerc să reclădesc perioada aia…
Nadia Comăneci: 1974. Cupa Prieteniei de la Gera, cred (fostul RDG, n.r). Eram mică. Aveam 12 ani și un pic. Rușii erau extrem de competitivi în gimnastică, nimeni nu știa, nu avea prea multă informație despre ceea ce fac, iar noi, știi cum e, nu poți să schimbi nimic când ajungi acolo, doar faci ceea ce ai învățat și atunci îți dai seama unde te afli, la ce nivel. Greșești foarte mult și, ți-am spus mai devreme când am vorbit cu tine, că cine nu greșește înseamnă că nu a făcut nimic nou, nu a încercat nimic nou. Trebuie să înțelegi că trebuie să greșești ca să ajungi la, să spun eu, perfecțiunea respectivă și să înțelegi că lucrurile au nevoie de timp și să înțelegi că, cum spuneam noi, nu „zboară” în fiecare zi. Sunt momente în care te simți neputincios pentru că nu e acolo, nu vine și acest moment se poate întâmpla exact în momentul în care nu dorești. Și trebuie să concurezi la Europene sau la Olimpiadă, nu schimbă nimeni data pentru tine, că nu îți e ție extrem de bine. Și atunci, trebuie să fii pregatit. Planul B. Cum te antrenezi tu pe un corp obosit sau care nu îți dă ceea ce îi ceri? Ca să nu fii surprins în momentul în care ți se întâmplă.
Marius Tucă: Acum, citind cartea ta a treia oară, mi-am adus aminte că era cât pe ce să nu participi la Campionatele Europene din 1975. Trebuiau să fie 4 sportive, povestește chiar antrenorul tău, trebuiau să fie 4 sportive de la Dinamo și una de rezervă de la voi, de la Onești. Și, până la urmă, a convins ca să participi tu la Campionatele Europene.
Nadia Comăneci: Da, că eu eram cea mai tinerică și știu foarte bine că eram în echipă cu Alina Goreac și Alina avea 17-18, iar eu 13 și un pic. Cruduță.
Marius Tucă: Și în ultimul moment s-a hotărât practic să participi acolo. Și spui așa: ” La Campionatele Europene Bela a fost într-o dispoziție de zile mari. Când clubul Dinamo a hotărât că dintre cele 3 gimnaste nu va folosi decât două, Bela a obținut locul vacant pentru mine”. Deci tu ai fost la Europene. Vezi, Nadia, cum s-au aliniat pentru tine planetele de fiecare dată. Începând de când erai mică…
Nadia Comăneci: Oportunitate.
Marius Tucă: Mai mult decât oportunitate, atât șansă și noroc, dublate bineînțeles de muncă ta. „A obținut locul vacant pentru mine”. Și tu spui așa de sec: „Am câștigat 4 medalii de aur printre care și pe cea de campioană europeană absolută. Ludmila Turischeva, campioană mondială și olimpică en-titre, fusese învinsă de o fetiță care lăsase deoparte spaimele, concentrându-se să fie cea mai bună. Nu fusese un simplu noroc. În gimnastică nimeni nu poate să fie atât de norocos. Există exerciții pe care poți să le faci și întotdeauna știi dacă ești în stare sau nu să duci la bun sfârșit. Dacă Marta îmi spunea că trebuie să execut altfel, și nu reușeam la antrenamente, atunci nu aveam să o fac nici la concurs. Nimeni nu cobora din cer că să mă atingă cu bagheta magică, atunci când pluteam la paralele sau la sărituri. La fel în viață, toți avem certitudini pe care le punem bine și le folosim când avem nevoie. Dacă ai traista goală nu ai de unde să scoți pentru că nu ai pus nimic înăuntru. Singurele emoții vin din pierderea concentrației și din căderi, nu de la exercițiile pe care știi că poți să le prezinți”.
Marius Tucă: E o descriere perfectă, și spun despre cartea asta pentru că toți cei care vor să devină în viață asta, e o carte obligatorie, mai ales că ea e scrisă de Nadia Comăneci. Adică de omul care a reușit să fie superlativul și sublimul în gimnastică, să fie cea mai bună din lume din toate timpurile. Și atunci, mărturisirile tale, multe dureroase, multe necunoscute și dureroase….Eu am plâns de multe ori citind cartea și m-am emoționat aproape la fiecare pagină. Cartea asta poate să fie un model și o cale de a deveni, de a învăța ceva din tot ce s-a întâmplat. Și ajungem, o să ajungem la Montreal 1976. Uite, pregăteam momentul asta când tu ai devenit Zeița de la Montreal și de fiecare dată de ziua ta îți spun „La mulți ani, Zeiță!” că nu știu să inventez altceva și mi se pare că ti se potrivește foarte tare. Tu, Zeiță eu, muritor de rând…
Nadia Comăneci: Dar nici să nu spui! Că toți suntem muritori de rând…
Marius Tucă: Bine, Comăneci am înțeles aluzia.
Nadia Comăneci: Ascultă, dacă…
Marius Tucă: Știu că suntem toți muritori de rând, dar unii se întâmplă să fi fost zeițe sau zei într-un anumit moment al vieții. Și tu ai fost asta, Nadia Comăneci. Dați-mi și mie voie, doamna Comăneci, ca simplu realizator de televiziune, să spun asta.
Nadia Comăneci: Îți dau voie o dată să spui asta!
Marius Tucă: Deci, venea Olimpiada, ajungeai acolo, o să citesc câteva rânduri pe care le-ai scris despre asta. Era o lume fabuloasă, o lume nebună. Erai pregătită pentru Olimpiadă?
Nadia Comăneci: Eram pregătită de 8 ani…
Marius Tucă: Din punct de vedere sportiv?
Nadia Comăneci: Da.
Marius Tucă: Știi ce spui în carte, nu? Că ți-am adus aminte eu. Că spui că tu credeai că cel mai important campionat erau Campionatele Europene, nicidecum Olimpiada.
Nadia Comăneci: Nu am știut prea multe despre Olimpiada și îmi aduc aminte că delegația mare care pleca spre Montreal, bineînțeles era presă acolo, noi eram niște micuțe și ne-au întrebat și pe noi ce credem că facem, asta îmi aduc aminte. Dar să știi că foarte multe lucruri micuțe, nu mi le aduc aminte, că nu mă trezesc dimineața să mă gândesc ce am făcut în 1975, în februarie. Dar, țin minte că m-a întrebat un jurnalist: „Ce crezi că faci tu la Olimpiada de la Montreal?” Și i-am spus: „Aș dori să câștig o medalie și, dacă se poate, să fie de aur”.
Marius Tucă: Foarte frumos ai zis. „Dragă prietenă. Ar trebui să îți ofer o imagine de ansamblu, deoarece ai impresia că pentru echipa României, din care făceam și eu parte, Olimpiada era cel mai mare eveniment posibil. Nu e adevărat. Până în 1976 credeam că Europenele erau cea mai mare competiție a gimnasticii mondiale. Tot ce știam, știam de la antrenor și de la cei care conduceau. Nu văzusem niciodată o Olimpiadă la televizor, ca să nu mai vorbim de concursurile de gimnastică de pe alte meridiane. Așa că, odată ajunse la Montreal pentru jocurile din 1976, am fost bulversată. Satul olimpic mă năucise, dimensiunile, mulțimea de paznici, de antrenori și mai ales de sportivi din ramuri de care nici nu auzisem. Ce îmi amintesc este că totul era gratis. Primeai o legitimație cu care puteai să vezi filme la teatrul din satul olimpic, puteai să îți iei sucuri și se dădeau tricouri, genți, șepci și insigne. Pentru mine totul era super tehnologizat, extrem de ciudat, de impresionant și absolut minunat. În acea prima zi mi-a fost frică să închid ochii deoarece nu voiam să pierd nimic. Abia mai târziu am înțeles că >>, făcea parte din planul antrenorilor Karoly de a își proteja gimnastele”. Spune că nu vă lasă să mâncați nimic din ce era acolo.
Nadia Comăneci: Aveam voie, dar știi ce se întâmplă când eșți copil nu știi ce îți trebuie de fapt, știi cum e, informația era foarte puțină pe vremea aceea. Acum, avem așa de multă informație încât nu știm ce să facem cu ea. Atunci nu o aveam. Și tu ești copil, care vii dintr-o țară care nu are prea multe, da? Și vezi astea și astea și primul lucru pe care îl vrei e ciocolată, ceea ce e ok. Dar nu poți să faci performanță cu ciocolată, înțelegi? Și lucrurile importante care sunt carnea, puiul, noi nu voiam așa ceva. Dar ne-am îndrăgostit de ceva ce nu am văzut în România până atunci, cottage cheese, știi ce e aia da? Un fel de brânză cu smântână, bubulețe din astea mici…
Marius Tucă: E adevărat și alea va plăceau la nebunie.
Nadia Comăneci: Cottage Cheese cu miere de albine. Era combinația perfectă.
Marius Tucă: Bun. Și a început concursul…
Nadia Comăneci: Emoția este exact atunci, înainte de festivitatea de deschidere. În momentul în care ai intrat…
Marius Tucă: Când ieșiți la antrenamente.
Nadia Comăneci: Nu, și așteptarea asta, înainte de a intra în sala.
Marius Tucă: Atunci îți e teamă. Și mie îmi mi-a fost frică, întotdeauna înainte, dar în timp ce intri în concurs, în emisie…
Nadia Comăneci: În momentul în care ai intrat în…
Nadia Comăneci: Nu poți să te duci în spate, da? Tot înainte trebuie să mergi, da?
Marius Tucă: Povestea extraordinară că înainte de a ieși voi acolo, la antrenament, v-au anunțat (oficialii competiției, n.r.) și Bela v-a zis stați pe loc, nu plecați, și ați întârziat un pic tocmai că să atrageți atenția. Și momentul în care ați întârziat și au văzut că aveați toate niște costume roșii, din câte îmi aduc aminte…
Nadia Comăneci: Antrenamentul pe podium.
Marius Tucă: Da, pe podium și aveați tunsura asta cu coadă de cal, deja dintr-o dată voi erați niște fetițe pe când celelalte mari echipe erau niște echipe de domnișoare. Și când v-au văzut atât de micuțe, atât de fragile, atât de frumoase, dintr-o dată sala a reacționat altfel, mai ales că v-a ținut acolo.
Nadia Comăneci: Da, și mai ales că ni s-a spus că primul antrenament pe podium este mai important decât concursul. De ce? Pentru că la primul antrenament pe podium toate arbitrele sunt în tribună și scriu descrierea fiecărui element, văd ce faci și văd unde ai probleme. Și atunci, în momentul în care ai reușit să îți faci treaba ei deja te plasează undeva. Bineînțeles că trebuie să faci și execuția la concurs.
Marius Tucă: Ați făcut niște exerciții perfecte astfel încât a două zi vă căuta toată lumea. Ce ai vrut să spui, vorbești despre corespondență a ta cu această tânăra gimnastă în ultima scrisoare cu acel în 1977 ai devenit tu însăți. ” În 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani și nu apărusem din neant, cât ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre într-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au în spate zeci de ani de muncă până la marea lovitură. În `76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnastă, dar nu mă cunoștea nimeni, nici în Statele Unite, nici în Canada. Bela știa că nu ne știa nimeni, nici pe mine nici echipa României. Toată lumea aștepta lucruri mari de la sportivele sovietice și germane, de la Olga Korbut și Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o țărișoară căreia nu îi știau nici măcar locul pe hartă. Așa că Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atenția asupra fetițelor sale”.
Marius Tucă: Ați întârziat în sală, spune că v-ați făcut programul fără greșeală, crainicul a repatat anunțul, vă chema și voi ați spus nu că nu e cazul. „Eram, în orice caz, o prezență exotică comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de a dreptul minuscule și purtam costume identice. Gimnastele din celelalte țări aveau costume individuale și treceau de la un aparat la altul. Nu și noi. Fără un moment de odihnă am evoluat concentrate și fără greșeală. Când am coborât de pe bârnă antrenorii, celelalte gimnaste și oficialii, priveau uluiți. A două zi, fosta echipă necunoscută a României trebuia să se ascundă de ziariști”. Asta mi s-a părut o stratagemă sau o strategie absolut incredibilă.
Nadia Comăneci: Era o strategie a lui Bela, bineînțeles pe care noi nu o cunoșteam la momentul respectiv.
Marius Tucă: Nu, păi de unde, că erați copii. O să ajungem și la acel perfect 10. Cum povestești tu asta: „Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu-zisă, noi cu părul în coadă de cal și costume albe că zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o țară micî, de cine știe unde. A existat o rumoare generală de comportamentul atipic a lui Bela. Deși majoitatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică și au favorizat-o, echipa noastră a dominat competiția iar când eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urma rusoaicelor. Nimeni nu știe când anume intră în istorie, nu există manuale de specialitate în domeniu, care să îți spună cum să faci față momentului, pot să spun doar că este un lucru obișnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia și amplitudinea așteptată după care am făcut coborârea. Efectuasem exercițiul obligatoriu, la fel că toată lumea, dar în plus cu > al Nadiei. La aterizare am făcut un pas aproape imperceptibil, dar știam că exercițiul fusese destul de bun, cu toate acestea nu fusese perfect”.
Marius Tucă: Deci tu spui despre exercițiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poți să îți permiți luxul asta?
Nadia Comăneci: Îmi permit, pentru că am făcut acest exercițiu de mii de ori și chiar dacă arată perfect din afară nu a fost extrem de perfect pentru mine, înțelegi? Pentru că una o simți și alta arată când te uiți la el. Dar să știi că a fost o arbitră care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 și un 9.90. 9.90 a ieșit, un 10 a ieșit și au rămas 2 de 10, trebuia să îmi dea 10. Plus, cine era înainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde să te duci, trebuia să te duci undeva.
Marius Tucă: Exact. Si erai mai bună decât cea care fusese înainte.
Nadia Comăneci: Probabil.
Marius Tucă: Probabil… hai să vedem, avem acum un filmuleț cu primele note de 10. Haideți să vedem filmulețul asta, are câteva minute, și după aceea ne întoarcem să vedeți cum povestește Nadia această minunăție care s-a întâmplat atunci, că are un pragmatism și o simplitate în a povesti că te lasă fără cuvinte.
( Primele 2 note de 10 ale Nadiei Comăneci de la Olimpiada de la Montreal, 1976.
Competiția pe echipe – Nadia Comăneci, exercițiu la paralele
Comentator: Le arată arbitrilor că este gata.
Începe exercițiul.
Comentator: Fără greșeală! Fără nicio greșeală! Nadia Comăneci! Ce vor spune arbitrii despre asta? Nadia zâmbește. Cinicii spun că a fost nevoită să învețe să zâmbească, pentru că o face atât de rar. Este o gimnastă magnifică! Abia a atins acea bară inferioară. Se înalță, își păstrează mâinile perfect nemișcate, folosește bara inferioară, zboară peste ea, apoi se prinde de cea superioară ….. și, pe tabelă a apărut nota 10!!! Asta înseamnă perfecțiune! Și asta înseamnă că Nadia Comăneci scrie istorie la Jocurile Olimpice.
Competiția pe echipe – Nadia Comăneci, exercițiu la bârnă
Comentatori: Nadia Comăneci din România. Gimnasta numărul 1 din lume, acum pe bârnă. Un impresionant echilibru în mâini. Trebuie să facă exercițiul repede, există o limită de timp pentru acest exercițiu. Trebuie să se încadreze între 1 minut și 15 secunde și 1 minut și 35 de secunde. Așa că nu vrea să petreacă mult timp cu mișcări inutile. Ia priviți asta! O combinație dificilă. Oh, doar priviți asta! Majoritatea gimnastelor din Canada sunt fericite când reușesc să facă o roată în aer. Iar ea pare că se distrează cu această combinație. Lucrează la picioare, arată flexibilitatea corpului, a picioarelor. Extraordinar exercițiu. Și foarte dificil. Mai are nevoie de 3 elemente superioare …nu am numărat, dar cred că deja a făcut vreo 12, cel puțin. Și…un dublu twist…oh, uitați-vă la asta!!! Nadia Comăneci zâmbește publicului, îi face cu mâna. Nu văd cum ar putea cineva să-i ia ceva. A făcut un exercițiu foarte greu. Foarte solid. O performanță incredibilă. Așteptăm nota. Antrenorul Bela se agită, vorbește cu juriul, aproape că stă pe jos. Încă un 10 pentru Nadia Comăneci!!! Nu aveau cum să nu-i dea această notă! Nu și-a mișcat picioarele de pe bârnă. Nadia Comăneci ia încă o notă de 10 și primește aplauze la scenă deschisă aici la Montreal. )
Marius Tucă: Nu știu, am aceleași emoții că am văzut astea de nu știu câte ori.
Nadia Comăneci: E adevărat, dar așa de strâmbă am fost la elementul acela, la acea combinație dificilă. A trebuit să ajustez în aer. Este o Danilovă laterală cu flic-flac înapoi, deci ești lateral, aterizezi așa și te duci în spate. Când am plecat în spate eram puțin afară și a trebuit să ajustez. Când am pus mâna am fost puțin în afară și a trebuit să ajustez.
Marius Tucă: Și tu aia ai simțit-o în momentul ăla…
Nadia Comăneci: Am simțit în aer, am știut și am zis „sunt în afară, trebuie să o rezolv între timp”. Dar nu se vede că eu vorbesc cu mine în…
Marius Tucă: Ai vorbit cu cineva mai mult decât ai vorbit cu tine în viață asta?
Nadia Comăneci: Nu cred. Nu!
Marius Tucă: Că uneori ne e teamă să vorbim cu noi înșine, tu ai avut curajul ăsta să vorbești întotdeauna?
Nadia Comăneci: Sigur, comunicarea este extrem de importantă pentru că numai așa poți să îți ajustezi anumite lucruri pe care le-ai făcut greșit.
Marius Tucă: Dar nu ți-a fost niciodată în viața asta teamă să vorbești cu tine? Ai avut momente în care ți-a fost teamă?
Nadia Comăneci: Nu! Nu, pentru că nu mă aude nimeni.
Marius Tucă: Deci, nu te aude nimeni. Nu am știut. Și la primul exercițiu, la primul 10 din istoria gimnasticii, ce ziceai? Că …
Nadia Comăneci: Este un exercițiu imperfect.
Marius Tucă: Aproape perfect.
Nadia Comăneci: Da, pentru că am făcut o mică, mini, mini săltare care nu a mai contat probabil pentru faptul că acel exercițiu impus a fost făcut cu foarte multă amplitudine. Era descris, de exemplu, balans mare, da? Ce înseamnă mare? Până aici, da? Eu vreau să îl fac în stând pe mâini, aici amplitudinea trebuie să fie până aici, eu vreau să fac mai mult. Deci am adăugat câte puțin în așa fel încât să nu… să iasă din descrierea exercițiului pentru că trebuia să urmeze o anumită …
Marius Tucă: Dar să aibă acel touch Nadia, cum spuneai mai devreme.
Nadia Comăneci: Da sigur, da.
Marius Tucă: De fapt să aibă marca, să aibă stilul Nadia Comăneci. Pentru că asta era. Adică tu ai fi fost cunoscută dintr-un milion de gimnaste ale lumii în momentul în care erai la un aparat pentru că erai tu. Și nu spun vorbă mare, pur și simplu așa era. Deci a fost aproape perfect exercițiul perfect.
Nadia Comăneci: Aproape perfect.
Marius Tucă: Mai aveai un pic și erai mulțumită.
Marius Tucă: Hai să vedem ce ai spus imediat după ce ai coborât de la paralele inegale, pentru că acolo ai luat primul 10 din istorie.
Nadia Comăneci: Eu nu am spus nimic, pentru că mi-am pregătit bârna.
Marius Tucă: Știu, asta spun. Ce spui în carte! Lasă-mă și pe mine că am și eu rolul meu în emisiunea asta. Doamne, dacă știam nu veneam!
Marius Tucă: „Cum la paralele concurasem ultima am început imediat să mă încălzesc pentru bârnă, cu excepția unui mic gând legat de aterizare, problema exercițiului precedent nu mă mai preocupa”.
Marius Tucă: Aveai un sânge rece, Nadia, crede-mă e ceva… adică eu nu am văzut la cineva atât de mult sânge rece! Am înțeles antrenamentele, miile de repetiții, de exerciții, totuși, atâta sânge rece, atâta detașare… probabil că asta a făcut din tine să fii cea mai bună din lume.
Marius Tucă: Deci, încă o dată: „Cum la paralele concurasem ultima, am început imediat să mă încălzesc pentru bârnă, cu excepția unui mic gând legat de aterizare, problema exercițiului precedent nu mă mai preocupa, se terminase și trebuia să merg mai departe. Știam că, după ce ziua de concurs va lua sfârșit, soții Karoly vor discuta cu mine despre ce a fost bine și ce a fost rău. Așa se întâmpla la toate competițiile. În timp ce făceam încălzirea pentru bârnă pe panoul electronic s-a afișat nota. Un 1. Am continuat să mă încălzesc fără să îmi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exercițiu”
Marius Tucă: Aici deja mă enervezi, adică tu în continuare erai concentrată! „Mulțimea încremenise neștiind ce să creadă, nimeni nu știa ce însemna nota 1.00. Bela, gata de bătaie întinsese mâinile către arbitre întrebând ce voia să însemne această notă. O arbitră suedeză i-a arătat 10 degete. Motivul pentru care fusese afișată notă 1.00 era că tabela nu putea să afișeze notă 10, deoarece până atunci organizatorii nu avuseseră nevoie de așa ceva. Bela a venit lângă mine și l-am întrebat >> Zâmbetul s-a lățit de la o ureche la cealaltă și a zis că da! Ti-am spus, (spui tu, dragă prietenă ) cât de greu mă exteriorizez dar atunci am zâmbit cu adevărat și, când una dintre colege mi-a zis să mă duc să salut publicul, am făcut-o și pe asta”.
Nadia Comăneci: Da, am făcut-o și pe asta.
Marius Tucă: Adică ai făcut un mare efort să te duci să saluți și publicul. Da, și după ai spui brusc : „Am uitat de acel 10 și m-am mutat la bârnă”. Am văzut și imaginea de la bârnă. „Până la sfârșitul concursului am luat 6 de 10 din totalul de 7 acordat la jocurile de la Montreal. Ele însă nu m-au impresionat câtuși de puțin. Credeam că arbitrele fuseseră prea îngăduitoare cu mine. Echipa se bucura de notele mele dar nici una nu a rămas cu gândul la ele. Trebuia să fim atente la ce urma”. Of, Doamne, Dumnezeule, cât sânge rece și câtă detașare. Hai să vedem și celălalt filmuleț comentat de cel care a fost cel mai mare comentator al nostru din toate timpurile, Cristian Țopescu.
( Alte două note de 10 luate de Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal, 1976.
Cristian Țopescu: Nadia Comăneci, la paralele. Publicul oftează la fiecare element de mare dificultate al Nadiei Comăneci. Auziți cum vibrează sala. Flash-urle sclipesc neîncetat. Și Nadia iese și stă. Foarte bună aterizarea. Excepțional exercițiul Nadiei Comăneci. Parcă niciodată inimile noastre nu au vibrat cu atâta emoție ca în fața acestei prodigioase demonstrații de artă a unei fetițe de 14 ani. Nadia Comăneci, un nume familiar nu numai iubitorilor de sport din România ci și celor din întreaga lume. Zece!!! A treia notă de 10 la paralele pentru Nadia Comăneci. Fantastic.
Cristian Țopescu: Nadia Comăneci la bârnă…Excelent! Excelent!!! Este un adevărat miracol de control al nervilor și al mușchilor la acest copil de 14 ani. A cincea notă de 10 pentru Nadia Comăneci la Montreal. )
Nadia Comăneci: A 5-a notă de 10, trebuie să fii fost individualul compus, pentru că mai erau două note de 10 pe care le-am luat probabil în finală.
Marius Tucă: Ceea ce observam în timpul filmulețului e că muzica parcă era pentru tine la bârnă. Muzica era de la un alt exercițiu, altă concurentă, altă gimnastă, la sol.
Nadia Comăneci: Da, dar o auzeam.
Marius Tucă: Uite ce scrie în carte, Nadia, și cu asta o să terminăm cu cartea că așa ne mai trebuie cateva ore, dar am ținut neapărat să facem o ediție de colecție să povestim, dacă vrei și tu, și eu citind ce ai spus în această carte absolut minunată despre ce a fost Montreal `76 și prima notă de 10 și ce a fost cariera ta până acolo. Că îmi spuneai : „Să nu mă iei cu toate olimpiadele”.
Nadia Comăneci: Pentru că nu îmi aduc aminte absolut toate detaliile.
Marius Tucă: „Îmi amintesc foarte bine că am fost tare bucuroasă pentru acel prim 10 pe care l-am luat la paralele, deoarece pe când începusem gimnastica era aparatul meu preferat. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile și complexitatea lor. Paralele necesită multă imaginație și gândire în găsirea punctelor de sprijin și a celor de reper. Saltul Comăneci și coborârea Comăneci realizate în timpul jocurilor din `76 s-au născut din nenumărate ore de lucru și din mii de căderi”.
Nadia Comăneci: Dintr-o greșeală, e adevărat.
Marius Tucă: ” Ideea pe care Bela și eu am avut-o să creem noi elemente nemaivăzute înainte de jocuri fusese tentantă. Lăsând la o parte acele gânduri, să știi că acel prim 10 la paralele nu m-a schimbat, colegele de echipă rămăseseră tot prietenele mele, tot surorile mele. Există prea puțină invidie personală deoarece tot ce făceam avea rolul de a ajuta echipa. La final am încheiat cu medalii de aur la paralele și la bârnă, am fost campioană olimpică absolută, am luat un bronz la sol și așa am intrat în legendă”.
Nadia Comăneci: Și argint cu echipa.
Marius Tucă: „Crezi cumva că a fost o experiență plată? Într-un fel, da! Există câteva momente legate de obținerea unor medalii care apoi te fac să te simți important, clar, după cum ți-am spus în ce mă privește așteptările erau mari. Aceea era sarcina mea, îmi atinsesem țelurile, îndeplinisem așteptările tuturor, dar câștigarea unei competiții nu era o surpriză ieșită din comun. Pur și simplu asta avusesem de făcut. În urma succesului mă simțeam în al nouălea cer dar totul pălea în fața oboselii și a dorinței de a mă întoarce acasă la familia și la viață mea.
Nadia Comăneci: Care era tot gimnastica.
Marius Tucă: „Nu au existat apariții televizate în emisiunile lui David Letterman sau Oprah, nu am pozat pentru vreo coperta de revistă, nu mi-au năvălit pe ușă impresarii, nici măcar nu au bătut la ușă. Am venit, am câștigat, am adus glorie țării și am ieșit din scenă cu autobuzul, nu cu limuzina. Simțeam o oarecare mulțumire, dar mă mai așteptau nenumărate antrenamente și competiții. Olimpiada se terminase și eram îndeajuns de naivă să cred că nu o să mă mai uit niciodată înapoi”.
Nadia Comăneci: Cum nu fac nici acum.
Marius Tucă: Da, dar detașarea asta a ta incredibilă și faptul că nu ai fost conștientă exact, nu ce deveniseși, că știai că știai exact… tu spui că înainte de Olimpiadă erai o gimnastă foarte bună, una dintre cele mai bune gimnaste din lume. Adică știai perfect chestia asta.
Nadia Comăneci: Știam deoarece lumea gimnasticii mă descoperise la Skien în 1975.
Marius Tucă: La Campionatele Europene.
Nadia Comăneci: Iar… e adevărat Campionatele Europene erau extrem de importante atunci pentru că America nu avea gimnastică de mare calitate.
Marius Tucă: America a avut abia după ce Bela și Marta au rămas acolo, soții Karoly au rămas acolo.
Nadia Comăneci: Da, dar cred că fără să îmi dau seama gândirea mea m-a ajutat extrem de mult și faptul că eu foarte bine puteam să spun la aeroport că merg la olimpiadă și vreau să iau toate medaliile. Ce bine îmi făcea chestia asta? Dar tot timpul mi-am dorit mai puțin că să se întâmple să fac mai mult.
Marius Tucă: E adevărat și așa s-a întâmplat. Și spuneai foarte bine în carte că nu te-au așteptat producătorii, nu te-a așteptat nimeni.
Nadia Comăneci: Nici nu știam ce înseamnă să mă aștepte cineva pentru că nu aveam, am trăit numai acolo, deci nu știam ce se întâmplă în altă parte, am aflat asta pe parcurs.
Marius Tucă: Dar ai aflat asta când ați ajuns în România pentru că la aeroport erau mii de oameni. Ceaușescu a lăsat să se facă o primire incredibilă atunci.
Nadia Comăneci: E adevărat, am ieșit din avion, cu medaliile la gât, întreaga echipă și când am văzut atâta lume m-am întors și am vrut să intru înapoi în avion. Că nu am știut ce s-a întâmplat. Aveam o păpușică care îmi era extrem de dragă pe care am primit-o și lumea voia să pună mâna pe mine și s-a pierdut temporar, dar am găsit-o. Dar nu mi-am dat seama de acest succes pentru că eram mult prea tânără.
Marius Tucă: Aveai 14 ani Dumnezeule, nu împlinisei.
Nadia Comăneci: Da, plus am făcut același exercițiu de ani de zile…
Marius Tucă: Împliniseși 14 ani?
Nadia Comăneci: Da, pentru că trebuia…
Marius Tucă: Da, împliniseși 14 ani, făceai în noiembrie 15 ani.
Nadia Comăneci: Era obligatoriu să faci 15 ani la sfârșitul anului. Acum trebuie să împlinești 16 ca să concurezi.
Marius Tucă: Nu aveai voie să concurezi altfel.
Marius Tucă: Și, a fost primirea la aeroport și întoarcerea acasă.
Nadia Comăneci: 2-3 zile de vacanță și înapoi în sala pentru că nu îmi terminam cariera de gimnastă după ce am făcut istorie, plus că nici nu am înțeles ce înseamnă că am făcut istorie.
Marius Tucă: Știu mi-ai zis asta de multe ori și e foarte greu de analizat, adică acum instantaneu știi că ai făcut istorie, sunt alte vremuri. Tu ai venit, primirea de la aeroport oricum te-a dat peste cap și ți-a spus ceva despre tine.
Nadia Comăneci: Desigur!
Marius Tucă: Ai fost primită ca un erou național.
Nadia Comăneci: Noi locuiam în Onești. Iar vreau să spun că prin fiecare județ prin care am trecut erau oameni cu flori…
Marius Tucă: Ieșiți pe șosea cum se spune și vă așteptau. A fost un triumf incredibil.
Nadia Comăneci: A fost ceva extraordinar, da. Mi-am dat seama atunci de fapt că am făcut ceva care contează mai mult decât am crezut eu.
Marius Tucă: Bun. Și ai ajuns la Oneșți și ați intrat în sală și ați început antrenamentele.
Nadia Comăneci: Nu, am avut o perioadă de pauză și după aceea … bineînțeles că programul continuă, nu…
Marius Tucă: Mama ta era încă la Oneșți, nu te mutaseși, nici fratele în Bucureșți, nu?
Nadia Comăneci: Nu, m-am mutat la București în…
Marius Tucă: 1979 cred?
Nadia Comăneci: În 1979-1980…
Marius Tucă: 3 ani mai târziu…
Nadia Comăneci: Pentru că a venit și Universiada din 1981 și mi-am dorit să îmi termin cariera sportivă în țară. A fost o mare oportunitate pentru mine și mai ales pentru faptul că părinții mei nu au călătorit niciodată cu mine, pentru că nu era voie pe vremea aceea, ca părinții să călătorească cu sportivii. Și m-am gândit că este momentul extraordinar să mă retrag după această Universiadă dar în același timp mama și tata să mă vadă direct, live. Pentru că nu au avut niciodată…
Marius Tucă: Nu te-au văzut niciodată concurând în sală, pentru că toate marile victorii au fost în străinătate practic. O să îi rog pe colegii mei să afișeze pe micul ecran, avem acolo un număr de whatsapp unde puteți să îi scrieți Nadiei, să scrieți impresiile voastre și dacă vreți să îi transmiteți ceva, la fel e un număr de sms, e și o adresă de e-mail unde puteți scrie și toate mesajele o să ajungă la noi, toate mesajele voastre…
Nadia Comăneci: Poate să îți trimită și ție mesaje, nu numai…
Marius Tucă: Și mesaje, să îmi trimită și mie e inclusiv pe pagina mea de Instagram unde puteți intra, puteți scrie și acolo, se dau mesaje și pe Instagram și puteți vedea câteva lucruri interesante pe care le-am filmat cu Nadia înainte de emisiune și o să mai filmăm și după emisiune, dacă o să fim mulțumiți, că amândoi suntem perfecționișți din punctul ăsta de vedere.
Marius Tucă: Eu trebuie să recunosc că am citit niște episoade în carte, le știam, mi-am adus aminte de ele. Când vă mutaserăți în Bucureșți și voiați să va cumpărați o casă și nu aveați bani. Că tu ai fi cheltuit toți banii pe care i-ai fi făcut atunci, aveai și o indemnizație…
Nadia Comăneci: Dar nici nu aveam banii mei, pe vremea aceea nu primeam bani.
Marius Tucă: Tot ce pusese mama ta în timp deoparte.
Nadia Comăneci: Extrem de puțin.
Marius Tucă: Și nimeni nu știe că Nadia până la plecarea ei, evadarea ei din România în `89…. Știi nimic nu e întâmplător, ai fugit în noiembrie `89, cu o lună înainte de Revoluție, nici o lună.
Nadia Comăneci: Nici măcar o lună.
Marius Tucă: Și puțină lume știa că tu erai, și aici fratele tău vorbește foarte bine, erai tratată ca un nimic în România, în `89, în anii aia în care te-ai hotărât să pleci.
Nadia Comăneci: Știi cum e? Mi s-au tăiat total toate plecările în momentul în care am terminat. De fapt, după ce a plecat Bela în 1981, când am avut acest turneu care de fapt s-a numit Nadia 1981, am făcut în jur de 11 demonstrații în Statele Unite.
Marius Tucă: Dar au fost ani buni după ce au fugit soții Karoly în care nu ai mai fost lăsată să ieși din România.
Nadia Comăneci: Dar acesta a fost începutul. Și de acolo, totul s-a cam închis pentru mine, dar nu aveam așteptări la ceva extraordinar…
Marius Tucă: Și chestiile materiale, totuși erai Nadia Comăneci.
Nadia Comăneci: Dar nu, nu am avut, nu am fost o persoană care să, nu știu cum să spun, nu am făcut că să…
Marius Tucă: Nu aveai bani să plătești rata la casă, Nadia, hai să fim serioși.
Nadia Comăneci: Da, e adevărat, dar ne-am descurcat. Fratele puțin, eu puțin. Mă uit la toată povestea asta ca un supraviețuitor. Da, asta ai, dacă nu îți convine pleci sau găsești o metodologie.
Marius Tucă: Și noi am supraviețuit, fiecare cu supraviețuirea lui, erau milioane de oameni care erau la limita supraviețuirii. Dar totuși, tu erai Nadia Comăneci!
Nadia Comăneci: Lucrurile micuțe mă deranjau…
Marius Tucă: Și să nu ai bani să plătești o rată la o casă, era un apartament sau era casă…
Nadia Comăneci: Era o casă pe care noi am luat-o, pe care trebuia să o plătesc. Am calculat așa, în jur de 25 de ani, trebuia să platesc. Nici nu știam dacă mai trăiesc 25 de ani ca să plătesc ratele. Dar, știi cum mă uit? Mă uit la toate lucrurile acestea că ceea ce am învățat din ce mi s-a întâmplat. Și nu am fost o persoană care ar fi vrut: Ah, uite pentru ce ai făcut tu, uite îți dăm, ia! Nu! M-am uitat în jur…
Marius Tucă: Da, dar nici să fii la limită…
Nadia Comăneci: E adevărat, m-am uitat în jur, am văzut foarte multă lume care era necăjită, eu eram, lumea mă cunoștea pentru că am făcut, pentru ce am făcut în 1976, dar la un moment dat m-a deranjat faptul că nu puteam progresa și nu puteam ajuta cu ceea ce știu, înțelegi?
Marius Tucă: Și România devenise un drum închis pentru tine, de fapt.
Nadia Comăneci: Da bine, mi s-au închis ușile de mult.
Marius Tucă: Că nu puteai să faci nimic.
Nadia Comăneci: Eu nu puteam să plec nici măcar în Bulgaria, nici măcar la Moscova nu puteam să plec și atunci am zis, trăiesc așa …
Marius Tucă: Era o țară închisă pentru tine.
Nadia Comăneci: Și era deschisă pentru alții.
Marius Tucă: Și nu mai făceai gimnastică, nu mai făceai nimic.
Nadia Comăneci: Era deschisă pentru alții care au fost sportivi și mi-a fost închisă mie. Și am crezut că nu este corect.
Marius Tucă: Bun, nu o să te întreb, am vorbit mult, am făcut și o ediție specială cu fuga ta și practic ți-ai câștigat libertatea atunci, știu că te-ai sfătuit cu fratele tău și a zis „Da, trebuie să pleci!”, nu mai intru în amănunte acum. S-au făcut de curând 29 de ani de atunci, ai fugit cu nici mai puțin o lună înainte de Revoluție și voiam să te întreb dacă ai mai face încă odată asta.
Nadia Comăneci: Nu! Nu, pentru că trebuie să ai o… o singură dată ai, pot să spun, o doză de nebunie, o intuiție de a face ceva. E ca și ce s-a întâmplat în istorie, la gimnastică. Nu poți să faci de două ori istorie, da? O dată o faci.
Marius Tucă: Am înțeles. Deci nu ai mai face asta?
Nadia Comăneci: Nu, pentru că nici nu m-am gândit când am făcut-o la toate pericolele pe care le pot întâmpina, eram așa de pornită să fac acest lucru pentru că nu mai era altceva de făcut și mi-am dat seama că ori trăiesc așa…
Marius Tucă: Fuga ta, plecarea ta a fost o mare lovitură pentru regim care și așa se mai ținea, bine se ținea. Eu spun acuma că se mai ținea, că dacă te întreba cineva în noiembrie cât o să mai dureze Ceaușescu, spuneai că o viață.
Nadia Comăneci: Nu știam. Dar nu numai eu trăiam în acest sistem și gândește-te că dacă asta este, asta avem, încerci să faci ce poți de bine cu ceea ce ai, nu?
Marius Tucă: Te întreb un lucru, te-am întrebat și atunci în emisiunea de acum 18 ani. Tu trăiești în America, vii și în România foarte des, te-ai gândit vreodată să te întorci definitiv acasă aici?
Nadia Comăneci: Nu sunt definitiv nici acolo.
Marius Tucă: Asta știu, de aia te întrebam dacă…Crezi că s-ar putea asta?
Nadia Comăneci: Marius, ideea mea este să mă bucur astăzi de astăzi și mâine de ce se întâmplă, pentru că dacă m-ai fi întrebat în 1979 dacă mă gândesc să plec din România, spuneam că nu. Deci lucrurile se așează într-un fel încât…
Marius Tucă: Lucrurile la tine au venit toate cum trebuiau să vină.
Nadia Comăneci: Deciziile vin la momentul potrivit.
Marius Tucă: Ți-a fost greu în primii ani când ai plecat?
Nadia Comăneci: Extrem de greu, pentru că nu aveam familia lângă mine. Perioada grea a fost până când a fost Revoluția, pentru că nu am avut contact cu familia. Dar eu priveam înainte, undeva sus, să văd o luminiță. Am făcut pasul acesta, nu îl mai fac înapoi, vom vedea ce se întâmplă, ce creez de acolo.
Marius Tucă: Și familia ta cumva e acolo, eu nu te-am întrebat întâmplător pentru că Bart e acolo, băiețelul tău Dylan este acolo.
Nadia Comăneci: Familia mea e acolo, dar familia mea e și aici.
Marius Tucă: E adevărat că și aici și mai ales aici este țara ta până la urmă. Întâlnirea cu Bart e un moment aici în carte, foarte frumos când ai fost tu invitată la o televiziune și a fost invitat și el, ați fost întrebați: „Când v-ați cunoscut”? Tu l-ai cunoscut în 81 și el în 76. Tu nici nu îți aduceai aminte că un băiat timid, blonduț te-a sărutat pe obraz în 1976.
Nadia Comăneci: La Cupa Americii.
Marius Tucă: La Cupa Americii.
Nadia Comăneci: La Maddison Sqare Garden, cu 3 luni înainte de Olimpiada de la Montreal. Nu mi-am adus aminte pentru că nu m-a impresionat, sau nu mă uitam în partea aceea, înțelegi? Eram mult prea pasionată de ce se întâmpla la paralele și la bârnă și plus că eu l-am mai revăzut pe Bart în 1981 la turneele pe care le-am făcut, după care nu am avut nici un contact cu partea cealaltă.
Marius Tucă: Spui că este prietenul tău, este soțul tău, este omul care practic ți-a dat echilibrul, după anii ăia grei și după tot ce s-a întâmplat și evadarea ta din România, că a fost o evadare. Si dă-mi voie să îți spun ce scrie Bart, nu știu dacă îți aduci aminte ce spune Bart despre întâlnirea cu tine.
Nadia Comăneci: Nu știu.
Marius Tucă: O să afli acuma, de aia m-au angajat aici pe colaborare. „Am sosit la Montreal ca să îi iau Nadiei un interviu și în speranța că vom petrece mai mult timp împreună. Atunci mi-am dat seama că în fond aveam de a face cu o persoană fascinantă. Era genul care nu se exterioriza în fața oricui. Eu sunt genul de om care are 1000 de prieteni pe când ei îi sunt de ajuns 3. Am descoperit o Nadia cu adevărat captivantă, e foarte interesant pentru că eram extrem de diferiți și încă suntem, dar era misterioasă și fascinantă, iar eu aveam o admirație fără margini pentru ceea ce făcuse știind cât de greu îi fusese, deoarece și eu am fost un gimnast bun, dar nu am făcut revoluție în sport. Am câștigat câteva medalii pentru că am muncit din greu, dar nici nu îmi puteam imagina nivelul la care ajunsese Nadia. În acea perioadă toate cunoștințele Nadiei și toți prietenii din lumea gimnasticii sperau să îi fie bine și voiau să o ajute cumva, deoarece reprezenta un simbol al acestui sport. Era o ofensă personală ca unul dintre noi, regina de drept a gimnasticii, să se afle în dificultate. Am făcut un lung interviu în exclusivitate pentru ABC, difuzat de ABC și am păstrat legătura după ce am părăsit Montreal-ul. Mai dădeam câte un telefon din când în când. Simțisem că Nadia avea nevoie de ajutor și am fost mai mult decât fericit să i-l acord. Abia mai târziu mi-am dat seama că se baza și pe prietenia mea. Ai dreptate, prietena mea (spui tu), și eu găseam că Bart era captivant dar pe atunci nu se închegase nici o idilă. În timpul unei convorbiri telefonice m-a întrebat dacă nu aș vrea să îl însoțesc într-un turneu demonstrativ, iar eu i-am răspuns că activitatea mea de gimnastă se terminase. Dacă nu o fac pentru a câștiga medalie mai bine, i-am spus eu, lucrez într-un birou. Bart a încercat să mă convingă că gimnastica putea să însemne mai mult decât medalii, glorie și perfecțiune. Mi-a propus să vin în Oklahoma și să ne antrenăm împreună”. Și uite așa ați ajuns și ați rămas împreună. Aveți un băiețel.
Nadia Comăneci: Am creat o mare bază de prietenie, o prietenie extrem de lungă de 4-5 ani, care este extrem de importantă.
Marius Tucă: Înainte de a fi împreună și de a întemeia o familie. Am citit cartea, cred că e a treia oară când o citesc, cartea a apărut acum câțiva ani în România…
Nadia Comăneci: Tradusă de curând. Nu am făcut nici un fel de PR sau de promoție pentru cartea aia, pur și simpu a fost tradusă.
Marius Tucă: Am făcut o paralelă și asta, o să mai citesc câteva rânduri pentru că sunt două momente incredibile care puse față în față … și ar trebui cineva să facă un film cu Nadia, așa cum s-au făcut filme cu mari personalități, artiști, muzicieni, sportivi.
Nadia Comăneci: Oferte au fost, dar știi ce înseamnă?
Marius Tucă: Nu a fost nimic care să te convingă.
Nadia Comăneci: Nu, nu, nu. Ca să scriu această carte, și știi că e foarte dificil să stau într-un singur loc mai mult de o oră și un pic…
Marius Tucă: Da, e adevărat.
Nadia Comăneci: M-am gândit la un moment dat că s-au scris foarte multe cărți, în general, dar va trebui să rămână una care povestește viață mea de mine. Și de aceea am, cred că în jur de 2 săptămâni, 3-4 ore pe zi, am petrecut cu această doamnă care m-a ascultat și totul a fost conversațional. După cum vezi că această carte este scrisă diferit.
Marius Tucă: E diferită, dar povestește foarte bine viața ta. Și eu cred că s-ar putea face un film, pentru că sunt atât de multe…
Nadia Comăneci: Marius, când va fi momentul potrivit.
Marius Tucă: Eu aș pune față în față, nu sunt cine știe ce scenarist, cu atât mai puțin regizor, o las pe Daria, fetița mea, care are 20 de ani și face regie de film, să se gândească la asta, aș pune față în față întoarcerea ta de la Montreal. Nu avem ore întregi să facem, dar o să ne mai întâlnim, în care tu ai fost cumva luată pe sus și ți-ai dat seama că ai devenit un erou național peste noapte, și întoarcerea ta în România la 5 ani după ce plecasei. Le-aș pune față în față cele două secvențe, cele două trăiri până la urmă. Credeai că în România te uitaseră, că ai făcut parte din istorie atunci când a fost cu Montreal-ul și uite ce zici: ” M-am înșelat amarnic. Când am coborât cu Bart din avion la București mii de români ne făceau cu mâna și agitau buchete de flori așteptându-ne pe aeroport. Chiar și primul ministru în persoană venise să ne întâmpine. A fost ceva ieșit din comun. Cuvintele sunt prea sărace ca să descrie coborârea pe scara avionului, niciodată înainte nu mă simțisem așa de norocoasă și iubită de atât de mulți oameni”. Vezi…`76 fusese la fel: ” Îmi aminteam de teama ce mă incercase în 76 când fusesem întâmpinată de o mulțime în delir după Olimpiada de la Montreal. Pe atunci nu înțelegeam ce însemnam pentru poporul român”. De fapt ,asta e, că atunci erai copil, nu realizai cu totul, nu conștientizai.
Nadia Comăneci: Când am revenit eram deja terminată cu gimnastica de mult, competițional, m-am retras în 1984.
Marius Tucă: Da, e adevărat. „Pe atunci nu înțelegeam ce însemnam pentru poporul român, cum ar fi putut un biet copil să își dea seama? Dar acum eram adultă, o femeie care se întorcea în țara pe care o iubea, îmi dădeam seama de importanța evenimentului atât pentru mine cât și pentru cei care mă aclamau, fusesem simbolul strălucitor al românilor tineri și talentați. Un simbol a ceea ce românii au crezut că ar fi fost și ei dacă li s-ar fi oferit șansa”. Ce bine te reprezintă asta și într-adevăr că și în ziua de astăzi ai rămas același lucru. Nadia rămâne Nadia. Da, întoarcerea aia a fost o chestie incredibilă, îmi aduc aminte de emoție, nunta care s-a transmis în direct și spui în carte aici și așa e, mi-am adus aminte, că tu nu ai avut imaginile alea clasice de la nuntă, pe scări pentru că erau o mulțime de oameni și sunt numai instantanee luate de acolo.
Nadia Comăneci: Nu, nu am. E adevărat.
Marius Tucă: Mai ai ceva de spus în apărarea ta, că eu vreau să te întreb doar dacă există vreo diferență între visul românesc de atunci de când erai copil și visul american dintotdeauna, pentru că știi că întotdeauna exista visul american?
Nadia Comăneci: Pot să spun un singur lucru, că visez în limba română.
Marius Tucă: Asta e frumos. Că visezi în limba română. Și exercițiile le faci tot în limba română?
Nadia Comăneci: Da, dar le greșesc.
Marius Tucă: Pentru că nu te-ai antrenat de atâta timp, e normal.
Nadia Comăneci: Și îmi pare rău că greșesc în vis, dar asta e.
Marius Tucă: Nu e nimeni perfect, Nadia. Cu o singură excepție, Nadia Comăneci. Hai să vorbim despre lucrurile pe care le faci acum și vreau neapărat să vorbim despre GymNadia. Ce înseamnă GymNadia, spune-mi te rog?
Nadia Comăneci: GymNadia este o creație a mea, m-am gândit cum pot să vin cu un nume care să reprezinte ceea ce doresc să fac eu pentru generația tânără. Un program care există în SUA de foarte mult timp și trebuia să existe aici de foarte mult timp, pentru copiii între 3 și 5 ani. Un fel de joacă organizată, deci un fel de preschool.
Marius Tucă: Cum s-a întâmplat și în copilăria ta, pentru că înainte de gimnastică propriu-zisă era joaca.
Nadia Comăneci: Preschool Movement Education, da? Pentru că copilul are nevoie de această mișcare, o joacă organizată care îi dă foarte multe satisfacții.
Marius Tucă: Și care să nu fie ca o obligație, e o joacă exact cum spuneai.
Nadia Comăneci: Nu este o obligație. Este o joacă, iar gimnatica este, de fapt, la baza fiecărui sport. Copilul învață foarte multe lucruri fiind expus la acest program. Și m-am gândit, gimnastică – Nadia, ce pot să creez eu ca și cuvânt și … GymNadia.
Marius Tucă: Îmi place foarte mult găselnița asta.
Nadia Comăneci: Acesta este un lucru pe care l-am creat, noi în SUA, la Academia Bart Connor avem acest program de ani de zile și m-am gândit, pentru că a existat un loc la patinoar care era al fundației Țiriac, pentru că și el a creat acolo o posibilitate pentru copii să joace hochei pe gheață, unde Simona Halep sponsorizează o echipă micuță, care deja a fost la nu știu câte competiții, a rămas un loc liber acolo sus. Și Țiriac mi-a spus „Am un loc liber acolo sus, nu știu ce să fac cu el.
Marius Tucă: La cucurigu.
Nadia Comăneci: Da. Și spune el: „Nu am cum să te urc sus pentru că nu avem scări”. Deci locul există și zic” Dă-mi-l mie , hai că fac eu ceva, aduc eu un program, îți aduc echipament din SUA și hai să facem ceva”.
Marius Tucă: Deci există și echipament adecvat pentru joaca asta a copiilor.
Nadia Comăneci: Da, sigur, clar, este adus din SUA, compania AAI, American Athletic Incorporation, nu există în România așa ceva. Programul l-am trimis, a fost deja tradus și o să începem primele luni cu cineva care îmi este mie extrem de drag, pe care am antrenat în anii când antrenam, o gimnastă care pe vremea aceea se numa Filip Lăcrămioara care între timp, a devenit, a fost și antrenoare de lot olimpic, s-a căsătorit și împreună cu soțul ei care a fost de câteva ori în Oklahoma la competiția Nadia Comăneci Invitational, mă ajută să dau drumul la acest program.
Marius Tucă: Și copiii cum pot veni, cum se pot înscrie la GymNadia?
Nadia Comăneci: O să îți dau mai multe detalii pe parcurs, vor fi informații, copiii vin pe gratis, se va face o selecție, 3 ani, 4 ani, 5 ani. Acești copii vor crea această baza de joacă și pot pleca cu această bază în orice alt sport. Pot să rămână în gimnastică, pot să meargă… pentru că înveți mobilitate, forță, viteză, socializare cu alți copii, deci nu îți dai seama ce înveți pentru a totul este creat prin joacă.
Marius Tucă: Îți dai seama că asta se putea face acum 20-25 acum 10 ani, incredibil.
Nadia Comăneci: O să încercăm să creem un început și să sperăm că între timp vor fi alte locuri în Bucureșți și în țară care să spună „Avem și noi acest loc…”
Marius Tucă: Eu nu renunț încă la ideea de a exista totuși o academie de gimnastică care să se cheme Academia Nadia Comăneci.
Nadia Comăneci: Nu renunța, că nici eu nu am renunțat.
Marius Tucă: Cred că până la urmă investiția nu mi se pare colosală să iei o sală poți să închiriezi să faci academia asta, să chemi copii, să faci selecție.
Nadia Comăneci: O numesc investiție în generația de azi. Pentru că sportul și educația sunt extrem de importante.
Marius Tucă: Mai ales într-o Românie care e așa cum e într-o totală învălmășeală, e și unul dintre motivele pentru care ne vedeți astăzi la Marius Tucă Show, în ceea ce este deja și va fi Smart TV și așteptăm părerile voastre să ne scrieți, aveți acolo un număr de whatsapp, un număr de sms, o adresa de mail, puteți să intrați și pe pagină mea de Instagram, Marius Tucă, să ne transmiteți mesajele voastre, Nadiei, mie și mă rog în general nouă, cu tot ceea ce facem aici.
Marius Tucă: Nadia la finalul acestei cărți sunt câteva îndemnuri ale tale care mi se par…
Nadia Comăneci: Cele 10?
Marius Tucă: Cele 10 care mi se par absolut extraordinare. Eu mă bucur foarte tare că astăzi ne-am văzut și că am făcut această emisiune, pentru mine e foarte important. Vreau să îți mulțumesc pentru asta. Ești un om care călătorește foarte mult și e foarte greu de prins și o să sprijin cu tot ceea ce pot eu ceea ce ai început acum, această școală care se cheamă GymNadia. Și e mai mult decât o școală. Cred că e un fel prin care copiii pornesc pe un drum cât se poate de sănătos și să îi ajute de acum încolo în tot ceea ce vor face, mai ales dacă vor face sport și nu numai.
Marius Tucă: Uite ce spui tu aici: „În viață mă ghidez după 10 reguli esențiale. Ele sunt o consecință a trecutului, a prezentului și a speranțelor pentru viitor. 1. Stăpânește elementele de bază (cumva au legătură cu gimnastica dar sunt atât de, se pot atât de bine aplica și în viață, tot ceea ce facem și în ce trăim), 2. Concentrează-te asupra detaliilor, 3. Succesul nu este la îndemâna oricui ca să ajungi la el trebuie să te lupți, 4. Recunoaște-ți greșelile și învață din ele (aici am mari probleme), 5. Definește succesul din propriul tău punct de vedere (e adevărat, pentru că de multe ori copiii sunt învățați, îndopati cumva cu această chestie de încredere de către părinți, tu ești cel ai bun, tu ești nu știu ce, succesul… și se trezesc într-o zi că într-o competiție nu se întâmplă așa)”
Nadia Comăneci: Trebuie încurajați, dar în acelaș timp să fie totuși realitatea.
Marius Tucă: Realitatea și atunci să fie din perspectiva lor asta și mi se pare de bun augur. „Definește succesul din propriul tău punct de vedere, bucură-te de începutul ce are la baza o temelie, 7. Fă mai mult decât ți se cere, 8. Fii original, lasă o semnătură inconfundabilă, 9. Fii gata să te sacrifici, gustul gloriei va fi cu atât mai dulce, 10. Păstrează neștirbită dragostea și pasiunea pentru ceea ce faci.” Aici la tine a fost un avantaj incredibil, pentru că tu ai făcut cu pasiune și cu dragoste ce ai făcut și asta te-a ajutat enorm.
Nadia Comăneci: Dar este important. Și ceea ce faci tu, faci pentru că te pasionează.
Marius Tucă: Întotdeauna eu am avut mare noroc să fac cu mare bucurie. Hobby-ul meu sau pasiunea mea a devenit și meserie și cred că la amândoi a fost important asta.
Nadia Comăneci: Trebuie să fii tot timpul cu un pas înaintea tuturor.
Marius Tucă: Și asta e adevărat. Asta voiam să zic că ai rămas neschimbată, ne uitam la imaginile alea, te descoperi în fiecare zi, ești în fiecare zi tu dar cumva și altfel. Și alta. Dar în egală măsură rămâi, întotdeauna prin caracterul tău și prin ceea ce faci tu, Nadia Comăneci. Și noi în seara asta am văzut-o pe cea mai cunoscută, cel mai cunoscut român din lume, cunoscut doar prin numele mic, Nadia. Îți Mulțumesc, Nadia, că ai venit!
Nadia Comăneci: Cu drag.
Marius Tucă: O să încheiem emisiunea cu alte imagini incredibile, e vorba despre cele nu știu câte note de 10, acele 7 note de 10. Le avem pe toate, în momentul în care ele se anunță. Mulțumesc, Nadia. Țineți aproape.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER