Mărturie din infern. 4 martie 1977. Unul dintre marii baschetbaliști ai României: „Când s-a ridicat norul de praf, am realizat dezastrul cutremurului și faptul că am avut zile”

• Azi se împlinesc 38 de ani de la cutremurul din 1977, seism în urma căruia au murit aproape 2.000 de oameni, alte 10.000 de persoane fiind rănite grav
• De scenele apocaliptice din București își reamintește Anton Netolitzchi (57 de ani), unul dintre cei mai valoroși baschetbaliști din istoria României (120 de selecții în prima reprezentativă)
• Multiplu campion cu Steaua, Neto ocupă în prezent funcția de coordonator al centrului de juniori la clubul de baschet CSM București

E trecut puțin de 9 seara și viața pare că-și continuă cursul firesc. O seară de martie cu aer nici prea cald, dar nici prea rece, pare a nu prevesti nimic. Pe Magheru, în vuietul motoarelor de Pitești, tineri îndrăgostiți se sărută flămând, se țin de mână și merg în pasul ștrengarului spre nicăieri. Unii încă mai despică în patru un film bun cu final trist, alții caută o masă liberă la cofetăria Scala.

Viață boemă și pentru cinci tineri înalți, zvelți, cu pardesiuri tăiate pe corp. „Dacă tot duceam o viață boemă, am zis să ne îndulcim cu o boema. Sau cu ce ne mai permiteau firfireii din buzunar”, râde pe sub mustață protagonistul nostru. Niciun semn premonitor, nicio pală de vânt care să-i facă mai atenți pe Neto și pe colegii săi tineri baschetbaliști. Acasă, apropiații stăteau cu ochii pe filmul bulgăresc Dulce și Amar.

„Împreună cu patru colegi de echipă de la Liceul Sportiv nr. 35 mâncam o prăjitură la cofetăria Scala”, spune meditativ Netolitzchi. „La ora 21:21 am fost socați de zgomotul infiorător al geamurilor mari ale cofetăriei care au început să tremure, masa a început să se clatine”, continuă fostul jucător al naționalei de baschet (patru prezențe la Campionatele Europene). Erau doar primele secunde ale unui seism ce avea să împrăștie groază în toată România. 7,2 grade pe scara Richter și 55 de secunde în care s-au zgâlțâit și cele mai sigure clădiri sigure din Capitală. Înfricoșătoarele scene încă îi mai provoacă lui Neto furnicături pe șira spinării.

„Pământul se cutremura, nu prea realizam noi ce se întâmplă. dar Gigi Neculce (n.r. – unul dintre prieteni) a conștientizat primul ce se petrece. Ne-am ridicat de la masă, plătisem consumația și fiecare… cu destinul lui”. Într-o fracțiune de secundă, cinci băieți școliți în sportul care te obligă să iei decizii optime cât ai clipi din ochi deveniseră statui. Fără idei și fără inițiativă, conduși doar de instinct. „Când ieșeam din cofetărie, vedeam oamenii de la mese privindu-ne mirați de graba cu care parăseam cofetăria. Masa noastră se afla în colțul cofetăriei departe de prima ușă de acces”, rememorează bucureșteanul ca și cum ar povesti un film.

              Localizat în Vrancea, cea mai activă zonă seismică din România, epicentrul cutremurului a fost identificat la 100 m adâncime, iar unda de șoc s-a simțit în aproape toate țările din Balcani.    Netolitzchi (11 titluri de campion cu Steaua) are și acum pe retină imaginile disperării. Oameni în vârstă aveau dureri de cardiaci și tot alergau în toate părțile, iar zgomotul asurzitor anunța parcă sfârșitul lumii. Panica îi determinase pe locuitorii multor orașe din România să iasă în stradă. Cu cățel, cu purcel sau cu portofel. Neto duce mai departe filmul durerii de pe Magheru.

„Am ieșit pe prima ușă a cofetăriei în bulevard, trăgând cu mine și o angajată. Și am văzut cum semaforul suspendat din centrul intersecției a căzut pe o mașină, iar o porțiune a blocului unde se afla cofetăria s-a prăbușit în partea dreaptă spre lacto-barul paralel cu bulevardul. Am ajuns – în mod normal nu aveam ce să caut acolo – în mijlocul bulevardului printre rânduri de mașini, autobuze și troleibuze. Afară a urmat un vuiet puternic și am fost învăluit de un nor de praf provocat de prăbușirea unei părți din blocul Scala”, își mai amintește fostul stelist.

Clădiri încărcate de istorie s-au prăbușit în câteva secunde ca un castel din cărți de joc, urletele de teamă despicau cerul, iar toate rețelele de comunicare erau blocate. Unica sursă de informare rămăsese Radio Europa Liberă, în timp ce Nicolae Ceaușescu se afla într-o vizită de lucru, alături de soția sa, în Nigeria. Se spune că în cele mai negre 55 de secunde, de teamă, unii locuitori ai blocurilor din orașele afectate fie au luat-o la sănătoasa pe scări, fie au pierit aruncându-se pe geam.

Bucureștiul avea să dea naștere unor cadre sfâșietoare. Mormanele de beton ale unor clădiri renumite îi înfig lui Netolitzchi și azi, 4 martie 2015, un burghiu în piept.

              Pe 4 martie 1977 mureau oameni din București, din Mehedinți, din Teleorman, Vrancea, Buzău sau Dolj. Potrivit datelor oficiale nu mai puțin de 32.900 de clădiri s-au prăbușit în România sau au fost grav avariate, iar 35.000 de familii au rămas fără casă…

Netolitzchi merge pe firul povestirii și se teleportează pentru ultima dată în atmosfera zilei de 4 martie 1977. „A urmat o clipă de liniște profundă. Când s-a ridicat norul de praf, am realizat dezastrul produs de cutremur și faptul că am avut zile. Dacă blocul se prăbușea spre bulevard, consecințele puteau fi tragice pentru mine. La două zile distanță, pe 6 martie, în timp ce Capitala era declarată zonă calamitată, mama mi-a adus un tort pentru că împlineam 19 ani. A fost cea mai tristă aniversare. De la acel moment, am rămas frate cu frații mei de conjunctură: Gigi Neculce, Voicu Suciu, Sorin Buzeșteanu și Radu Popovici”.

            Pe 4 martie 1977 au murit aproape 2.000 de oameni. În aceeași seară la Teatrul Național se juca Năpasta, iar la Cinema Feroviar rula pelicula Accident.