La 11 ani, majoritatea fetelor trăiesc învăluite de aura copilăriei. Își țin încă aproape păpușile și cărțile cu povești despre zâne și feți frumoși, sunt clasa a patra și nu se gândesc la ce vor să devină când vor fi mari. Pe Beatrice Huștiu, sportul a scos-o din tipar. La 11 ani participa la Jocurile Olimpice de iarnă de la Grenoble, la patinaj artistic. Și pentru ca amprenta concursului să fie și mai puternic resimțită de ea, o firavă și timidă fetiță din București, i s-a atribuit și misiunea de a fi portdrapelul delegației tricolore la festivitatea de premiere. La 45 de ani de la acel moment, Beatrice Huștiu încă păstrează vii senzațiile trăite pe stadionul olimpic. ,,Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simțit atunci. Mă uit înapoi și îmi dau seama cât de onorată am fost. Eram prima după portdrapel, tocmai pentru că am fost singura fată, dar și cea mai mică”, zâmbește nostalgic.
Locul 28, dar s-a simțit ca o campioană
Au fost singurele ei emoții, după cum mărturisește. Toți cei 30 de sportivi români participanți la acea ediție au plecat și s-au întors în țară cu avionul. Și nu au venit cu mâna goală. România a obținut, atunci, singura medalie din istoria participărilor sale la JO de iarnă, bronzul cucerit de boberii Ion Panțuru și Nicolae Neagoe. Beatrice s-a clasat pe locul 28, dar pentru ea a fost ca și cum ar fi urcat pe podium. ,,În concurs, pur și simplu nu am avut emoții. Mama și tata erau alături de mine, publicul mă aplauda. Ascultam aplauzele oamenilor. Sincer vă spun, asta mă liniștea cel mai tare în acele momente. Nu mai aveam nevoie de altceva. Și am obținut locul 28 cu cele mai multe mulțumiri. A fost excelent, pentru că am devansat douăsprezece patinatoare mai experimentate decât mine. A însemnat enorm”, subliniază ea.
Costumul alb, cusut de mama
Beatrice știa să se joace pe gheață și o făcea ca nimeni altcineva. S-a dedicat patinajului artistic de la cinci ani, când a început aventura curajului ei nemărginit. Ne mărturisește cu un glas tremurând că mama ei a împins-o să facă asta. De ce? Pentru că o considerau prea slabă: ,,Nu mâncam nimic, iar mama a spus că trebuie să facem ceva. Până și tata a fost de acord. Doar ei m-au îndrumat”, spune râzând. Își aduce aminte cu drag de costumul ei alb, cusut de însăși mama ei. L-a purtat cu drag și nu a vrut să se despartă de el nici măcar la Olimpiadă. „Cred că mi-a purtat noroc. Poate și din acest mortiv nu am avut emoții nici măcar o secundă”, explică actuala antrenoare.
„Balsamul sufletesc” al copilăriei
Patinajul i-a umplut timpul. ,,Nu m-am mai dus la grădiniță”, mărturisește surâzând. Nu avea când să facă și asta, așa că părinții au decis să o lase să-și atingă visul cel mare, acela de a atinge performanța în patinaj. Nu își mai amintește cu exactitate perioada, dar spune că un moment care i-a marcat copilăria a fost atunci când părinții au vândut două case pentru a o ajuta să se antreneze în străinătate. Râde și apoi cade pe gânduri, atinsă de amintirile dragi ale copilăriei… Imaginea se mișcă și mai mult. Când totul părea să fie perfect, la doar 14 ani a rămas fără mamă. Rememorează scurt: „S-a stins în floarea vârstei, din cauza unei boli care nu iartă. A fost momentul când alături de mine au rămas doar tatăl și patinele mult iubite. Pe gheață îmi găseam alinarea. Adoram să fiu acolo, mai ales pentru că așa uitam de tragedia din viața mea”.
„Antrenoarea severă cu zâmbetul pe buze”
Concursurile în străinătate i-au umplut timpul, iar golul din inimă oblojit doar prin costumele pe care le purta, cusute de mama ei. ,,Patinajul a fost balsamul meu sufletesc”, explică Beatrice. Când se părea că timpul și-a lăsat puțin amprenta peste suferința cauzată de pierderea mamei, la 18 ani avea să se confrunte cu o altă tragedie: a decedat și tatăl său. A fost momentul critic, clipa când cariera ei s-a zguduit. După un an, la numai 19 ani, a luat hotărârea importantă: s-a retras din sport. A început să studieze la ,,Facultatea de Educație Fizică și Sport” din cadrul Universității de Vest din Timișoara. ,,Mă declar o perfecționistă. Nu pot să fac două lucruri în același timp, pentru că mă atașez foarte tare doar de unul dintre ele. Mereu am renunțat la unul în favoarea celuilalt”, se autocaracterizează.
„Am fost și am rămas româncă”
Beatrice Huștiu nu a renunțat la patinaj și a decis să-i învețe și pe cei mai mici ceea ce știe ea să facă mai bine. Și face asta cu drag de foarte mulți ani, încă de când s-a mutat în Viena, în 1996, după ce s-a recăsătorit cu Eugen Triebel. ,,Eu am rămas în Timișoara după căsătorie, dar distanța era prea mare, timpul prea scurt. Am decis să mă mut eu acolo, dar asigur că am rămas tot româncă”. Nu i-a fost ușor să se obișnuiască în Austria, chiar dacă a călătorit prin toată Europa. Îi place foarte mult ce face acolo și afirmă că nu banii sunt principala sa motivație, ci plăcerea pură. Timp de nouă ani a antrenat un băiat foarte talentat și dedicat cu totul acestui sport. Munca ei nu a fost în zadar, drept urmare patru ani la rând acesta a fost campion la categoria lui în Europa. ,,Am fost și sunt extrem de mândră. Simt că am realizat ceva, chiar dacă clubul de aici nu ne-a oferit nimic. Simt că cei mici mă îndrăgesc și asta conteaza cel mai mult”.
Șochează: „Nu pot antrena copii urâți”
Beatrice Huștiu surprinde însă cu o declarație. Spune despre ea că nu poate să antreneze copii urâți. Nu vrea să fie judecată de nimeni, dar mărturisește că aceasta este prima grijă înainte de a începe să antreneze un copil. Probabil că e o condiție pentru a-i îndrăgi. „Sunt răbdătoare și înțelegătoare, dar și severă. Părinții micuților care vin la orele mele mă numesc antrenoarea severă cu zâmbetul pe buze”, mărturisește Beatrice. Totuși, spune clar că nu există termen de comparație între copiii români și cei de acolo. Afirmă cu certitudine că românii sunt mult mai ambițioși. „Am avut ocazia să antrenez, de-a lungul anilor trecuți, și în România. Copiii din Viena vin să facă patinaj, dar nu toți sunt dornici de performanță. La noi acasă e altceva, dorința e mult mai mare. Există pasiune”, încheie Beatrice Huștiu – Triebel…
În lumea patinajului de la noi se spune că în România nu i s-au oferit prea multe șanse de a antrena, că i s-a blocat drumul. Beatrice zâmbește și parează. Pentru ea, patinajul românesc s-a blocat la o imagine din 1968, când o fetiță de 11 ani și 159 de zile, cu ambii părinți încă în viață, ducea drapelul tricolor pe stadionul olimpic.
Cel mai tânăr medaliat olimpic, un grec de zece ani
Istoria consemnează numele unui sportiv grec în dreptul recordului de cel mai tânăr medaliat olimpic din toate timpurile. În 1896, la Jocurile Olimpice de la Atena, Dimitrios Loundras avea zece ani și 218 zile când a cucerit medalia de bronz la echipe. Există însă o speculație făcută pe marginea ediției din 1900 a Jocurilor Olimpice, când în concursul de canotaj ar fi participat un cârmaci în vârstă de aproximativ șapte ani. În proba de 2 plus 1, cârmaciul echipajului olandez, Hermanus Brockmann, a fost prea greu la cântar (60 kg), el fiind înlocuit cu un copil. Numele acestuia și vârsta exactă nu au fost reținute în analele sportului, existând numai o fotografie. Pe baza acesteia s-au făcut presupunerile vizavi de vârsta puștiului.
Articol publicat de Mădălina TĂ‚TĂ‚RU
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER