În finalul lui 1994, România trăia din plin mirajul capitalismului, varianta balcanică. Cu cîteva luni înainte, sistemul de joc piramidal Caritas se prăbușise zgomotos, lăsând în urmă datorii de jumătate de miliard de dolari și milioane de români păgubiți, iar Bancorex făcea cadouri, plătind milioane de dolari pentru contractele fictive ale guvernului Văcăroiu. În acest mediu confuz, sportul încerca să se adapteze la profesionism, sprijinit de oameni de afaceri care apăreau de nicăieri și, de multe ori, dispăreau la fel de brusc. Eforturi de adaptare la piața liberă făceau și jurnaliștii de sport, împărțiți în două redacții concurente: Gazeta Sporturilor, moștenitoarea brandului Sportul popular-Sportul, și Sportul românesc, cotidian înființat de Dumitru Dragomir, fost președinte la Victoria București și viitor șef de Ligă. ProSport vă propune o întoarcere în timp, din 10 în 10 ani, pentru a surprinde evoluția sportului și presei sportive din România.
Craioveanu, înainte de Belgravistan: motiv de conflict între Iordănescu și ziariști
1994 a fost un an de referință pentru fotbalul românesc. Naționala a reușit în vară cel mai bun turneu final din istorie, sferturi de finală la Mondialul din America, iar așteptările publicului și ale jurnaliștilor sportivi erau din ce în ce mai mari. După un regres evident, cauzat de migrația în masă a fotbaliștilor în străinătate în urma Revoluției, echipele de club – obișnuite în ultimii ani de dinainte de ”89 cu sferturi, semifinale și finale de cupe europene – dădeau semne de revenire. În toamna lui 1994, Steaua juca pentru prima dată în grupele Champions League, competiție care luase locul Cupei Campionilor Europeni.
Finalul de an aparținea naționalei lui Iordănescu, intrată în campania de calificare pentru Euro ”96. Faima de la Mondiale trebuia întreținută, însă în ultimul meci al anului România nu a reușit să învingă în Israel (1-1). Gazeta Sporturilor din acele zile oferă imaginea unei rupturi între media și antrenor, cauza fiind selecția lui Iordănescu. Deși calificase naționala în sferturile Mondialului, „Generalul” nu se bucura de imunitate în presa care-i cerea socoteală pentru ignorarea lui Gică Craioveanu. Un text publicat de Laurențiu Dumitrescu sub titlul „De ce vrea selecționerul război cu presa?” se încheie cu o înțepătură la adresa lui Iordănescu: „Valoarea se impune prin ea însăși. Și ea n-a făcut niciodată casă bună cu mofturile, cu ambițiile nemăsurate, cu orgoliile: mai ales cu acestea din urmă”.
După 1-1 cu Israel, un rezultat considerat sub pretențiile României, Gazeta a ținut neapărat să titreze pe prima pagină că Iordănescu se roagă la locurile sfinte. La interior, Stelian Trandafirescu adresa mai multe „De ce-uri?”. Tema Craioveanu, convocat, dar lăsat în tribună la Tel Aviv, se repetă aproape obsesiv.
Dincolo de conflictul Iordănescu – ziariști, premiile de final de an au fost monopolizate de echipa națională, desemnată cea mai bună echipă în 1994. Gică Hagi a fost numit sportivul anului, în timp ce dubla campionă mondială și tripla campioană europeană de gimnastică, Gina Gogean, a devenit sportiva anului. Atenția era îndreptată spre fotbal, sport care în deceniile precedente fusese mai mereu motiv de bășcălie pentru jurnaliști în numerele de final de an. Mircea Sandu, președintele de atunci al FRF, confirma în Gazeta Sporturilor frustrările adunate în timp: „Până acum, alții erau abonați la trofee, noi, cei de la fotbal priveam de departe spre cei premiați și visam”. Tot în 1994, Hagi a ieșit pe locul 5 în topul France Football pentru Balonul de Aur, premiu câștigat de bulgarul Hristo Stoicikov.
Într-un text de opinie publicat pe 30 decembrie 1994, Ioan Chirilă scria visător: „Fotbalul 1994 propune sportului nostru refacerea spiritului de echipă, adică reabilitarea jocurilor sportive, care fac să jubileze tribunele, așa cum se întâmplă pe Twickenham, în sălile arhipline în care se produce un Dream Team sau în sălile fierbinți ale Italiei la volei”. Înfierbântarea de moment a scriitorului avea să se stingă. Episodul World Cup 94 avea să se repete extrem de rar în sporturile de echipă din România în următoarele două decenii.
Pe acel final de an, nu toți jucătorii echipei naționale aveau motive de bucurie. Transferat la Tottenham de la Steaua în urma Mondialului din America, Ilie Dumitrescu era pus pe lista de transferuri după doar câteva luni. Adus de fostul manager Osvaldo Ardilles, românul nu era printre favoriții noului manager Gerry Francis. Aparent, Dumitrescu nu a dus lipsă de oferte. Deși nu o știa atunci, cariera sa intra pe o pantă descendentă, la numai 25 de ani. În 1999, actualul analist Digi Sport avea să se retragă.
Pariurile de la Steaua – Gloria Bistrița
Ce se întîmpla însă în prima ligă din România? La finalul turului, Steaua era pe primul loc, la egalitate de puncte cu FC Național, în timp ce Dinamo trecea printr-o criză profundă: locul 11 din 18. În ultimul meci din 1994, echipa lui Dumitru Dumitriu învingea Gloria Bistrița cu 3-1, după un meci fără mari emoții. Singurul eveniment cu adevărat semnificativ în viziunea jurnalistului Șerban Ionescu era pariul între arbitrii Ion Crăciunescu și Nicolae Grigorescu pe tema autorului unuia dintre goluri. Tot Șerban Ionescu scria despre un alt pariu, la același meci, cu miza legată, culmea, tot de autorul golului de mai sus: stelistul Marian Popa.
Tot în acele zile, jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor au avut parte de un eveniment care acum pare de domeniul fanteziei: au fost sunați la redacție de un fotbalist de la Steaua. Damian Militaru era un nume important în fotbalul din prima ligă. Venit de la Dinamo în urmă cu câteva luni, mijlocașul semnaliza deja că este pe lista de cumpărături a lui George Copos, un investitor nou intrat la Rapid. Evident, transferul a rămas doar la nivelul de promisiuni făcute de Copos, iar Militaru a jucat la Steaua până în 1999.
CE SE MAI DISCUTA ÎN LIGA 1 LA FINELE LUI 1994
Cuvântul cheie în acele zile era „dolari”. Mulți dolari, dacă se putea, însă de obicei știrile erau despre lipsa lor. Este cazul celor de la Petrolul, aflați în așteptarea unei sume datorate de deținătoarea drepturilor TV, nimeni alta decât firma ISM a fraților Ioan și Victor Becali. Tot atunci, Steaua dădea dolari și îl transfera definitiv pe Adrian Ilie de la Electroputere, Poli Timișoara alerga după dolarii de la Boavista, de pe transferul lui Timofte, iar Gheorghe Ștefan și Dumitru Sechelariu, doi investitori apropiați de zilele Cooperativei, se gândeau la o tranzacție.
Dacă tot a venit vorba de Cooperativă, Gazeta Sporturilor publică la un moment dat o știre în care apare termenul de meci trucat. Nu, nu era constatarea ziariștilor, ci o „reglare de conturi” între antrenorii Gheorghe Cârstea și Viorel Hizo. Primul îl dădea în judecată pe antrenorul de la Rapid.
Donația lui Păunescu de un miliard de lei
În 1994, ca și acum, o sursă constantă de informații o reprezenta Universitatea Craiova sau, mai exact, conflictul dintre taberele care-și doreau controlul asupra echipei. Știința era finanțată de controversatul afacerist George Constantin Păunescu, însă reglările de conturi erau la ordinea zilei. Problema e că treceau de multe ori prin filtrul informațional al redacției și se vărsau, nesemnate, în paginile Gazetei, vezi textul Clănțănitorii. Finanțatorul cunoscut sub acronimul GCP se bucura în acea vreme de o atenție deosebită din partea ziariștilor, iar toate mișcările sale, inclusiv oferta de donație de un miliard de lei pentru refacerea Sălii Polivalente din Craiova, erau consemnate. Nimeni nu știe dacă oferta lui Păunescu a fost reală și dacă banii au fost virați. Cert este că Sala Polivalentă din Craiova a fost refăcută și inaugurată abia în 2012, la 18 ani după știrea despre donația de un miliard.
CE SE ÎNTÂMPLA ÎN LUME ÎN 1994
CE MAI PUBLICA GAZETA SPORTURILOR ÎN ULTIMELE ZILE DIN 1994
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER