Mituri și adevăruri despre Cupa Campionilor din 1986. Cât de „altfel” era fotbalul, cine conta în Europa, cât de ușor puteai juca finala

Steaua a câștigat cel mai important trofeu din fotbalul românesc într-o conjunctură, epocă și într-un stadiu de dezvoltare a acestui sport radical diferite de cele actuale. Asta nu însemeamnă că valoarea victoriei este mai mică sau că succesul a fost obținut mai ușor – pur și simplu a fost altfel.

În timp, odată cu îndepărtarea de acel moment, cu apariția unor noi generații care n-au mai știut și nici înțeles foarte bine cum funcționa altădată fotbalul și cu permanenta cârteală a rivalilor (fie ei jucători, antrenori, conducători sau suporteri), s-a ajuns la niște clișee ușor de digerat, dar în general departe de realitate.

Pe cei mai tineri, care n-au trăit marele triumf al Stelei din 1986, dar și pe cei maturi care au uitat conjunctura acelei campanii de pomină, ProSport îi invită în mașina timpului, pentru o călătorie în urmă cu trei decenii.

CONTEXTUL INTERN. În 1985, când Steaua își începea drumul care avea să se sfârșească la Sevilla, România era deja izolată pe plan internațional, iar regimul Ceaușescu – deși în țară puțini își imaginau așa ceva – își trăia ultimii ani. Țara trăia în cea mai neagră mizerie și cel mai adânc întuneric. „Știam că intru în țara voastră pentru că seara, de sus, din avion, nu se vedeau pe pământ lumini nici măcar când treceam pe deasupra orașelor. Știam, după coordonate, că acolo, jos, trebuie să se afle Baia Mare sau Brașov, de exemplu, dar pe pământ nu se zărea nimic. Era un șoc. Marea de lumini a orașelor dispărea brusc când treceai în spațiul aerian al României. Totul se colora în negru”, sună descrierea României din ultimii ani de comunism pe care o făcea, acum ceva vreme, un fost pilot de cursă comercială pe ruta Otopeni.

Oamenii stăteau cu orele la cozile pentru tacâmuri de pui, până și pâinea, zahărul și uleiul se dădeau pe cartelă, familiile înghețau de frig în casele neîncălzite, gazul și energia electrică erau livrate ocazional, bolnavii mureau cu zile în farmacii și spitale, de unde lipseau și medicamentele elementare, programul la unica televiziune – TVR – dura două ore pe zi, interval în care se vorbea numai despre Nicolae și Elena Ceaușescu.

Coadă la rația de ulei în 1986, la Bucur Obor

În context, fotbalul rămăsese una dintre puținele distracții accesibile poporului. Câțiva conducători și antrenori buni, profitând de obsesia pentru propagandă a Partidului Comunist și pasiunea pentru fotbal a lui Ceaușescu în primul rând, au supravegheat creșterea valorică a acestui sport. O performanță iminentă părea că plutește în aer la acel moment, după ce Craiova jucase deja un sfert de finală de Cupa Campionilor și o semifinală de Cupa UEFA, iar Dinamo disputase o semifinală de Cupa Campionilor. Apăruseră mulți fotbaliști buni, sistemul îi concentra la vârf, în câteva echipe, iar interdicția pe care o aveau jucătorii de a se transfera în străinătate a făcut ca nivelul competiției să crească. Prin contrast cu sărăcia lucie a populației, fotbaliștii o duceau bine: aveau de mâncare, primeau aprobări pentru butelii și mașini fără să aștepte, ca restul lumii, uneori și ani.

CONTEXTUL INTERNAȚIONAL. Ceaușescu izolase complet România. Nu numai populația, dar și specialiștii erau grav afectați. Puțini erau antrenorii din fotbal care reușeau să facă rost de reviste de specialitate din străinătate. Chiar jucătorii de la Steaua și Dinamo, bogați în țară, deveneau niște pârliți când treceau granița. Străinii se uitau cu milă la delegațiile din țara noastră care, de cum ajungeau într-un oraș de dincolo de frontieră, goneau disperate prin magazinele cu alimente și haine, umpleau avioanele cu baloți de blugi, saci cu cafea, perdele, cartușe de țigări și videouri. Uneori, un atenție măruntă a celor de la Adidas – o punguță conținând un parfum, un breloc, o spumă de ras – era motiv de dihonie în delegația naționalei, unde membrii staffului ajungeau să-și fure unii altora micile cadouri.

Însăși subtextul finalei de la Sevilla este în nota acestui tablou sumbru. Cristian Gațu, pe atunci la clubul Steaua, spune că a fost trimis să se ocupe de organizarea sejurului fără să aibă un ban în buzunar. „M-am simțit ca un rahat”, caracterizează Gațu episoadele umilitoare prin care a fost silit să treacă.

Din România se putea pleca doar dacă fugeai din țară și cereai azil politic în străinătate.

Apogeul carierei pentru Iovan, Boloni și Duckadam – finala din 7 mai 1986, cu Barcelona

FOTBALUL. Cupa Campionilor reprezenta exact ceea ce indica și titulatura: o competiție eliminatorie rezervată deținătoarelor titlului în țările de pe Bătrânul Continent.

Câteva caracteristici deosebeau radical competiția de atunci de urmașa sa de acum, Liga Campionilor. În primul rând, echipele nu aveau voie să folosească în lot mai mult de trei jucători din altă țară. Această regulă însemna, fundamental, limitarea puterii marilor echipe, păstrând un anumit echilibru și oferind o șansă ca, de la an la an, în competiție să apară nume noi, proaspete.

Ar fi imposibil de imaginat acum sferturi de finală de Liga Campionilor cu Aberdeen, Kuusysi Lahti și IFK Göteborg. La vremea respectivă, nu numai că era perfect posibil, dar echipele scoțiene și cele suedeze chiar reprezentau niște forțe în Europa. Indiferent că te numeai Real Madrid, Barcelona sau Bayern, trebuia să-ți calculezi cu mare grijă pașii în folosirea celor trei locuri disponibile pentru stranieri. În finala cu Steaua, FC Barcelona a folosit doar doi jucători străini: Bernd Schuster (Germania) și Steve Archibald (Scoția). Anderlecht i-a avut în teren pe danezii Morten Olsen, Henrik Andersen și Per Frimann. La Juventus jucau francezul Michel Platini și danezul Michael Laudrup, la Hellas Verona – germanul Hans Peter Briegel și danezul Preben Larsen-Elkjaer.

Meciul cu Anderlecht, de pe Ghencea, din returul semifinalei cu Anderlecht, a fost cel mai bun din acea campanie
încununată cu câștigarea Cupei Campionilor

Steaua nu a întâlnit în acel sezon campioanele Italiei, Germaniei și Portugaliei, dar nu-i mai puțin adevărat că acest lucru nu li se poate reproșa jucătorilor români. Bayern pierduse cu Anderlecht, Juventus și Porto – cu Barcelona. Steliștii au jucat cu învingătorii campioanelor din aceste țări. În același timp, e remarcabil că Steaua a ajuns să întâlnească în finala Cupei Campionilor o echipă FC Barcelona care, încă din primul tur, se calificase fie datorită golurilor marcate în deplasare, fie la penalty-uri de departajare. Excepție a făcut „sfertul” cu Juventus.

Titlul de golgheter se câștiga în Cupa Campionilor cu câte 6-7 goluri, iar marcatorii de top nu erau de la marile echipe ale Europei. În 1986, cele mai multe goluri au fost înscrise de Nilsson, de la IFK Göteborg. Pe locurile 2-6 s-au clasat, la egalitate, maghiarul Detari, de la Honved (echipă eliminată de Steaua în turul II!), finlandezul Lius, de la Kuusysi (de asemenea eliminată de Steaua în „sferturi” printr-un gol marcat în ultimele minute ale returului), românul Pițurcă și italianul Serena (de la Juventus).

Ediția 1985-1986, câștigată de Steaua, a fost prima din cele cinci în care echipele din Anglia primiseră interdicție să joace în cupele europene după tragedia de la finala Cupei Campionilor din primăvara lui 1985, când suporterii englezi au provocat incidente soldate cu moartea a zeci de persoane. La acea oră, englezii dominau clar cupele europene. În precedentele nouă ediții, 1976-1985, Anglia câștigase șapte trofee (prin Liverpool, Nottingham Forest și Aston Villa).

Este falsă impresia de acum că fotbalul era mai primitiv, iar jucătorii – mai slabi la vremea respectivă. E suficient să privești un meci jucat de Steaua în acel sezon pentru a înțelege că „roș-albaștrii” aveau o viteză și o tehnică de joc net superioare față de tot ceea ce se joacă acum în România și comparabilă cu a multor echipe de top în Europa. Sigur că musculatura fotbaliștilor nu era așa dezvoltată, dar nici stimulentele de efort și metodele de pregătire și recuperare fizică din anii ”80 nu se puteau compara cu cele de acum.

La ediția 1985-1986 a Cupei Campionilor au participat fotbaliști de legendă, oricând comparabili cu vedetele de acum: Michel Platini, Michael Laudrup, Lothar Matthaus, Michael Rummenigge, Alain Giresse, Jean Tigana, Paulo Futre, Marco van Basten, Ronald Koeman, Frank Rijkaard, Hans Peter Briegel, Antonio Cabrini, Gaetano Scirea.

Pe banca tehnică a campioanelor din acel an au stat, de asemenea, nume fabuloase ale antrenoratului: Johan Cruyff, Udo Lattek, Terry Venables, Giovanni Trapattoni.

Chiar dacă, la prima vedere, s-ar putea crede că era mai ușor atunci să câștigi trofeul datorită formatului, a regulilor existente atunci și a faptului că se jucau maximum nouă meciuri (comparativ cu cele 13 jucate anul trecut de Real Madrid, de exemplu), în realitate e vorba doar despre adaptarea la o altă strategie. Acum, există țări care trimit și echipele de pe locul 4 în Liga Camionilor. Atunci, competiția era o întrecere pentru campionii adevărați în țările lor. Sistemul eliminatoriu impunea o altfel de strategie față de cea actuală. Cei care își permiteau aducerea unor străini chiar apelau la vedete de talie mondială achiziționate după o îndelungă cumpănire, iar faptul că trebuia să ai în teren minimum opt jucători autohtoni te obliga să acorzi o atenție excepțională creșterii fotbaliștilor din propria țară. Imaginați-vă acum Real Madrid sau Chelsea cu numai trei jucători străini în lot.