Momente UNICAT la Montreal!** Cum a devenit România, „Nadia Team” și cum a evitat Ceaușescu o eventuală răpire a „Zeiței”

1976 este anul de referință al Nadiei Comăneci, Jocurile Olimpice de la Montreal fiind momentul în care gimnasta a uimit o lume întreagă după ce a primit nota perfecțiunii din partea juriului, adică 10.00. De fapt, întrecerile din Canada au purtat ștampila zeiței plecate din Onești, inclusiv delegația României fiind identificată cu „Nadia Team”!

Înaintea Jocurilor Olimpice de la Montreal, șefii sportului românesc își făcuseră calcule pentru titluri olimpice la gimnastică, kaiac-canoe, box și handbal, echipa masculină cu Cristian Gațu, Ștefan Birtalan, Radu Voina & Co fiind campioana mondială en-titre (foto mic) la data respectivă.
„Trebuia să luăm șase medalii de aur în 1976, dar din păcate, noi am pierdut finala olimpică împotriva URSS-ului, la fel ca și Simion Cuțov la box, în fața marelui cubanez Stevenson. Până la urmă, am rămas cu cele trei titluri ale Nadiei și cu aurul lui Daba la kaiac-canoe”, începe povestea Ștefan Birtalan.

„Mișcarea perfectă o face la 37 de kilograme!”
Între echipele de handbal masculin și gimnastică se legase o relație strânsă de prietenie înainte ca delegația țării noastre să ajungă în Canada. Punctul de legătură a fost antrenorul fetelor de la gimnastică, Bela Karoly. „Cu Bela ne-am înțeles perfect. Înainte de a deveni antrenorul celei mai bune gimnaste din toate timpurile, el a fost profesor de educație fizică și sport cu specializarea handbal”, dezvăluie Birtalan. În ciuda unor legături solide, Bela Karoly nu a ezitat în niciun moment să le atragă atenția handbaliștilor: „Nu care cumva să faceți vreo prostie și să le dați fetelor dulciuri. Nadia nu are voie să mănânce nicio ciocolată, că poate lua în greutate și atunci adio performanță. Mișcarea perfectă o face la 37 de kilograme!”. Radu Voina completează tot acest tablou: „Familia Karoly era foarte atentă cu gimnastele, ca și cum să nu le piardă. Se deplasau încolonați, Marta în față, iar Bela încheia plutonul. Le duceau pe gimnaste cu rândul la masă. Erau niște copile și le dădeau numai salate. Noi, în schimb, aveam voie și cu dulciuri, și cu banane… Știam că pofteau, dar și faptul că ni s-a atras atenția cu gramele în plus. Fetele de la scrimă stăteau pe același etaj cu gimnastele, iar ele le mai dădeau pe ascuns câte o ciocolată”.

Gațu, martor la isprava Nadiei
Deși avea doar 14 ani și era ca un „ghemotoc” pe lângă staturile impunătoare ale handbaliștilor, Nadia Comăneci s-a deplasat în Canada ca o vedetă. „Deja începuse să-și clădească un nume. Bomba a fost anunțată încă din 1975, când a câștigat Campionatul European la 13 ani. Țin minte că noi aveam meci de campionat la Bacău, iar în pauză crainicul a anunțat prima mare victorie a Nadiei”, rememorează Birtalan.

Toată delegația României se aștepta ca micuța gimnastă să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, însă ce avea să facă Nadia la Montreal a întrecut orice închipuire. „Am asistat la finala în care pe tabelă a apărut 1.00 (n.r. – organizatorii nu au știut inițial cum să afișeze nota 10) după evoluția Nadiei. În seara respectivă am avut liber, astfel că, împreună cu unu-doi coechipieri, ne-am dus să o susținem. Am intrat cu acreditarea de sportiv într-o sală arhiplină, în care nu știu dacă erau vreo 20 de români. Atmosfera a fost incredibilă, iar senzația a fost că suntem într-o sală din România, cu 15.000 de susținători pentru Comăneci. Dacă Teodora Ungureanu era mai temperamentală, în schimb, Nadia era ca o stâncă, nu schița niciun gest și era gata să «lovească». Iar după ce a realizat în seara respectivă, toată planeta a ajuns la picioarele acestei zeițe. Imediat s-a transformat într-un fenomen mondial”, face o incursiune în timp Cristian Gațu.

România, o țară interesantă prin prisma Nadiei
Imediat după cele trei medalii obținute de Nadia Comăneci la Montreal, la individual compus, paralele și bârnă, delegația României s-a confundat cu numele sportivei. „Tot ce a făcut a avut un impact unicat asupra oamenilor. Atmosfera a fost extraordinară în toată delegația, iar unde mergeam eram întrebați despre Nadia. România era deja privită cu alți ochi. Imediat după medaliile cucerite de Comăneci, toată delegația României a primit niște cadouri din partea unui sponsor, niște cămăși. Din partea echipei de handbal, eu m-am dus să ridic pachetele. Pe absolut toate era scris «Nadia Team»”, spune Birtalan.

Ceaușescu s-a temut de o răpire
Fetele de la gimnastică au evoluat la Montreal în prima săptămână a Jocurilor Olimpice, iar după salba de medalii obținute au fost imediat repatriate în țară. „Gimnastele au plecat mai devreme din Montreal. Probabil că în țară se discutase să nu le mai lase acolo, poate și de frică să nu o răpească pe Nadia”, surprinde Cristian Gațu.

Podium bun pentru Nadia, prea mic pentru Birtalan
La revenirea în țară a fost o adevărată sărbătoare, Comăneci și toți ceilalți medaliați olimpici fiind premiați de Nicolae Ceaușescu. „Nadia a primit Ordinul «Erou al Muncii Socialiste». A fost prima sportivă și singura care a primit o asemenea distincție din partea lui Nicolae Ceaușescu. Pentru un sportiv, maximum ca și disticție era «Ordinul Muncii Clasa I», însă Nadia a primit cea mai înaltă recunoștință din partea Republicii”, evidențiază Ștefan Birtalan, care a fost la momentul respectiv și martorul unei scene comice. „Treptele podiumului au fost făcute poate special pentru picioarele Nadiei Comăneci. Pentru noi, handbaliștii, care aveam staturi mai mari, treptele erau însă foarte mici. Când am pus piciorul să urc pe podium, m-am împiedicat și am căzut în fața lui Ceaușescu. Trebuia să am și eu picior asemănător Nadiei”, conchide cu un zâmbet Birtalan.