Opinie Radu Paraschivescu: Salvatorii

Lumea caută
febril apariții providențiale. Îngeri deghizați în oameni, apariții
mesianice, instanțe care au fir scurt cu divinitatea. Într-un fel,
e simplu și logic. La câte pericole pândesc din toate ungherele –
aici o mină antitanc, dincoace un virus, aici o bănuială de
Apocalipsă, dincoace o criză care seacă buzunarele – , te aștepți
ca planeta să-și caute izbăvirea unde poate. Și-atunci, nimic mai
ușor decât să fii guru, proroc sau șaman cu acoperire mondială
într-un timp când oricine crede orice. Salvatorii se ivesc
pretutindeni unde omul a forțat fie mâna naturii, fie propriul
destin. Unii împiedică războaie, alții aduc leacuri pentru boli.
Unii inventează, alții domină. Unii declanșează ovații și se
abonează la premii, alții lucrează neștiut, departe de ochi, urechi
și reflectoare.

Salvatorii din fotbal
par niște personaje constrânse la roluri parodice. Aproape că nu-i
poți lua în serios, oricât de convingător ar suna glasurile celor
care-i invocă. Așezat lângă fizician, preot sau chirurg,
fotbalistul scapă de stinghereală doar când își contabilizează
veniturile și le pune în relație cu ceea ce trebuie să facă pentru
ele. Toto Schillacci a devenit „il salvatore della patria” după
câteva goluri la CM din Italia 1990, în timp ce alți compatrioți
salvau vieți fără să le aloce nimeni mai mult de două rânduri
într-un subsol de ziar. Pus în slujba cauzelor secundare,
patetismul latin devine o vietate imposibil de dresat și lansează
în spațiul public năzbâtii mai mari decât marea.

În România, serviciul de
ambulanță fotbalistică e mereu suprapopulat. Găsești oricând
șase-șapte salvatori pe care suporterii îi așteaptă prosternați
sau, după caz, prostiți. În funcție de context, salvator nu e doar
atacantul care marchează zece goluri decisive pentru echipă, ci și
cel care poate fi vândut pentru ca foștii lui colegi să-și ia
salariile la timp. Nu doar antrenorul pe a cărui frunte scrie
Phoenix (și care în mod tradițional promite dublu față de cât
realizează), ci și investitorul care își slăbește chinga patronală
pentru ca echipa să fie preluată de cineva cu bani mai mulți și
relații mai complexe.

Dacă există totuși
salvatori în fotbal, ei trebuie căutați în alte părți. În planul
doi, departe de zgomotul făcut de candidații la superlative, și
nicidecum în miezul fotbalului-afacere, unde sponsorii vor ajunge
la un moment dat să decidă în locul managerilor. Pentru cine s-a
săturat de retorica tradițională a salvatorului venit pe cal alb să
alunge zilele negre, iată două propuneri în altă cheie. Două
exemple de cavaleri care salvează fotbalul fără să-și propună:
Villarreal și Udinese. Cine le-a văzut ultimele meciuri a înțeles
că izbăvirea fotbalului nu stă neapărat în marketing și strategie,
ci și în reabilitarea unor valori estompate, în întoarcerea la
noțiuni care riscă să devină arhaisme: candoare, estetism, plăcere,
aplomb gratuit. În general, Villarreal și Udinese sunt pomenite
doar dacă au meci cu Real sau Barcelona, cu Inter sau Milan.
Nepoliticos, dar adevărat. Ei bine, faceți abstracție de gloria
adversarului și uitați-vă la jocul acestor două echipe. Poate că nu
vă veți simți înnobilați pe loc, dar ziua vi se va părea cu
siguranță mai simpatică.