Osanale, la Peluza Nord. Acatiste, la Peluza Sud

Io-s de partea lui Gigi. Cine plătește, comandă coregrafia.
Ciocu mic și „Lacul lebedelor”. Ia transportați cu puterea minții
publicul de la Operă pe Ghencea. Semințe? Nu. (Poate nuci, la
„Spărgătorul…”). Flegme? Nț! Înjurături? Ex-clus! Catharsis: te
purifici, te înalți, dai cu capu și marchezi.

Pentru meciul cu Ceahlăul mă gândesc la ceva frumos de tot,
foarte artistic, să-i placă și lu’ cuviosul patron: vine un sobor
de preoți, sfințește apa de pe gazon și tabela de marcaj (în partea
noastră). Pe urmă intrăm noi, majoretele, dezbrăcate decent, fără
pămătuf, cu busuioc. Condiția ca să nu-l enervăm, să nu-i ridicăm
lui nea Gigi galeria în cap, tre să aducem niște arbitri cu frică
de Dumnezeu. Nu uitați niciun moment că jucăm cu echipa lui
Pinalti. (I-am cerut lu’ Nașu să aducă niște străini în campionat.
El nu și nu). Dacă mă întrebați, l-aș pune pe Geoană (tot rămâne
fără angajament, după Congres). N-ați știut că are patalama de
arbitru? Are. Îl trimitem la Vântu să se relaxeze puțin și-l băgăm
la centru. Pe tușe își face singur echipă, c-așa-i place. Poate îl
ia pe Vanghelie, îi înfige un fluier, îi dă un steguleț.

Faze ca lumea, exemplu pentru toți; să-l obligăm pe Boc să bage
Sportu la Cultură. Pe suprafața de joc se va presta grațios. Ați
văzut pas de quatre? Dansul lebedelor mici? E ca atunci când
băieții fac zid și își țin mâinile unde trebuie să nu se lovească
tare la părțile moi. În rest, pas de deux – om la om pe tot
terenu.

La un meci decent, cu suporteri interiorizați, așa cum ne dorim
cu toții – că doar intrăm pe stadion pe bază de buletin și cazier –
rostim în cor „Înger, îngerașul meu”. Nu răcnim ca nebunii „Ole,
ole!”, ci „Osana, întru cei de sus”, îndreptându-ne privirile,
recunoscători, spre tribuna oficială. În afară de acatiste (imnuri
religioase; explic pentru cine nu s-a înduhovnicit încă), se admit
și strigături. Da’ nu de-alea deșănțate: „Țin cu Steaua pân’ la
moarte/ Și cu pumnu-mi fac dreptate”. Înjurăm respectuos, ușor,
etno-botanic. Protestăm din poziția așezat, cu mâinile la spate și
gura închisă.

Aranjăm cu arbitrul Geoană să ne dea, în repriza a doua – ca să
fim siguri de victorie -, un binemeritat unșpe metri. Ei, ne
înțelegem să nu fie chiar unșpe, că nu măsoară cu șublerul. Zece ar
fi mai bine, când mă gândesc că oricând îl poate lovi pe vreunul
Sindromul Zicu: singur, cu portarul întins la pământ, răzuind
bilete de bingo, și tot șutează fix în metroul ușor 41, oprit în
stație.