Portret de tată, de Edi Iordănescu. Două momente care l-au marcat pe tânărul antrenor, dezvăluite chiar în ziua în care „Tata Puiu” sărbătorește 70 de ani | SPECIAL

Anghel Iordănescu rămâne una dintre figurile emblematice ale sportului românesc în esență, de numele său fiind legate toate stările care îl pot încerca pe un fan al fotbalului. De la visul din 1994 terminat cu regret și nestins nici după un sfert de veac, la dezamăgirea unei înfrângeri, cu Albania, la Euro 2016, care ne-a așezat la loc în scaune ca pentru totdeauna și până la ciudata ieșire din decorul verde la pupitrul microfonului politic, toate sunt linii ale vieții, pe care, în mare parte, nu le poți trasa, ci doar ghida prin decizii și fapte.

Iordănescu împlinește astăzi 70 de ani, cifră care indică experiența de viață în mod normal, iar pentru un om care a trăit fotbalul zi de zi și l-a influențat și pe al altora, „normalul” poate fi transpus în „istorie recentă”.

La propriu și la figurat, nu doar după poreclă și emoții, primul fiu al lui „tata Puiu”, mai întâi de toți, este Edward Iordănescu, tehnicianul lui Gaz Metan Mediaș, cel care acum, după ce a pășit atent în aceeși meserie, reușește să vadă cu alți ochi parcursul seniorului.

Anghel Iordănescu, tatăl dur… cu performanța

Contactat de ProSport, Iordănescu jr. și-a adus aminte cu plăcere de două momente trăite împreună cu tatăl său pe care azi, din ochii maturului, le vede total altfel, și care conturează potretul celui supranumit „antrenorul secolului”.

„Sunt două momente. Unul în perioada când tatăl meu a preluat Steaua, după câștigarea Cupei Campionilor atunci, aveam vreo 9 ani, și-mi aduc aminte că dacă în perioada lui nea Imi când eram mai mic și tatăl meu era încă antrenor secund și jucător, aveam mai mult acces pe teren, pe la vestiare, nea Imi mă primea, mă lăsa să mă joc cu mingile, eram în largul meu, e adevărat că încă eram mic și nu conștientizam că erau momente când era mai important să fiu mai liniștit, să ofer spațiu necesar și să nu intervin involuntar în activitatea echipei, cu toate astea am simțit multă deschidere și libertate.

După ce tatăl meu a preluat echipa, lucrurile s-au schimbat. Nu mai aveam acces la vestiare atunci când eu îmi doream, trebuia să respect programul de antrenament al echipei, să stau departe… îmi și aduc aminte că, după o perioadă, dezamăgit că nu mai intram așa cum îmi doream, mă refugiasem în zona de recuperare, stăteam mai mult pe la bazin, mă jucam prin zone în care nu deranjam. După o perioadă am decis să-mi spun nemulțumirile acasă, la mama mea, faptul că de când el a devenit principal, aveam mai multe restricții decât aveam înainte când el era antrenor secund. Mama a spus că e normal, să-l înțeleg, că încearcă să înțeleagă lucrurile, să impună disciplină. Mi-aduc aminte că atunci mi-am însușit recomandările și am înțeles argumentele, dar timpul a demonstrat că nu era așa doar pentru că era la început”, și-a amintit tehnicianul în vârstă de 41 de ani.

America, drumul de la vis la încredere

Întrebat despre cea mai mare performanță a echipei naționale din istorie, sferturile Cupei Mondiale din 1994, Edi Iordănescu a mărturisit că a fost un mare privilegiu să aibă posibilitatea să trăiască îndeaproape experiența din Statele Unite ale Americii. Antrenorul susține că energia creată în jurul naționalei era una aparte, întreținută din sânul ei și continuată împreună cu întreaga delegație și familiile care au trecut oceanul pentru a trăi aventura americană, dovedită până acum a fi unică.

„Referitor la perioada America, a fost ceva extraordinar, o experiență unică care m-a marcat și va rămâne în suflet și în memorie toată viața. Aveam 16 ani, m-am deplasat cu mama mea și un grup de prieteni și am participat la toate meciurile echipei naționale, am trăit cu emoții extraordinare. Un sentiment interesant a fost că dacă la început trăiam cu emoții foarte mari și nu cu o doză foarte mare de încredere. Mi-aduc aminte că odată ce ne-am deplasat în America ne-am simțit din ce în ce mai încrezători și-mi aduc aminte că așa s-a întamplat și cu componenții echipei naționale, erau acele vizite perioadice ale familiilor la băieți, la echipă și atunci beneficiam și noi de timp cu tatăl meu și inevitabil intram în contact și cu mulți dintre băieții Generației de Aur.

În hotel, în jurul hotelului, cu familiile, cu copiii. E ceva extraordinar, parcă așa… ceva în paralel acest feeling. Era o responsabilitate imensă. Și dacă la început eram toți în același sentiment, ulterior, după victoria cu Argentina, am fost și i-am vizitat la hotel și deja, chiar și pe holurile hotelului, chiar dacă nimeni nu vorbea concret, plutea acel sentiment că se putea câștiga Cupa Mondială. A fost acel ghinion, chiar dacă s-au făcut și greșeli, e și o doză mare de neșansă”, a rememorat Edward.

Disciplina l-a definit pe Anghel Iordănescu. Nu invers.

Chestionat dacă poate contura portretul de antrenor al tatălui său, Edi Iordănescu a revenit la amintirile care i s-au întipărit foarte clar în memoria vizuală. „Tata Puiu” a început disciplina la Steaua prin a impune propriile reguli fiului în căutare de joacă pe terenurile cu figuri emblematice roș-albastre.

„A fost genul de antrenor cu disciplina dusă la extrem și dacă a început prin a impune propriului lui copil și singurul la momentul respectiv, atunci vă dați seama cum a fost ulterior în cariera lui. Este un mod prin care se definește sau s-a definit el în cariera sa profesionistă”, a concluzionat Iordănescu jr.