Povestea fabuloasă a singurei echipe care a luat titlul în Ungaria și România!

Toți trei au aceeași vârstă: 82 de ani. Mișcările le sunt
leneșe, își găsesc greu cuvintele, reflexele întârzie. Dar bucuria
care li se citește în ochi, pentru că nu au fost, totuși, uitați
după atâția și atâția ani, nu le-o poate lua nimeni. Ei sunt
portarul Petru Fekete, extrema Ioan Lucaci și Francisc Jank, și el
tot portar, singurii supraviețuitori ai campioanei României la
fotbal în 1949, ICO Oradea. Club care, cu doar cinci ani mai
devreme, reușise să câștige și campionatul Ungariei. CAO/ICO,
desființată de comuniști în 1963, este singurul club din istorie
care a reușit să ia titlul în cele două țări.

A fost odată ca niciodată o mare echipă de fotbal în vestul țării,
aproape de granița cu Ungaria: Club Atletic Oradea. Povestea începe
în anii 1920-1930, iar printre fotbaliștii în rolurile principale
se numărau Czinczer, Baratky, Ronnay, Nicolae Covaci (fratele lui
Ștefan Covaci), Glanczmann, Bodola, Kovacs II, Spielmann și Mircea
David, cel pe care italienii aveau să-l boteze „Il Dio”, nume pe
care noi le-am întâlnit doar în cărțile lui Ioan Chirilă. Dictatul
de la Viena, prin care Ardealul de Nord a fost smuls României și
alipit Ungariei, în 1940, a făcut ca orădenii să treacă în
campionatul maghiar. Denumirea li s-a schimbat în „Nagyvaradi
Atletikai Club”, adică tot „Clubul Atletic al Oradei”, dar în
maghiară.

NAC, pe scurt, avea să uimească Ungaria, reușind un loc 2 în 1943
și un titlu de campioană un an mai târziu, în primăvara lui 1944,
înainte ca războiul să năvălească și peste această regiune a
Europei. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,
Transilvania a fost returnată României, iar CAO s-a întors acasă.
Mai întâi sub denumirea Libertatea Blănuri, apoi ICO. Urmau, în
1949, titlul de campioană și intrarea în legendă ca singura echipă
campioană în două țări!

Deplasări
cu trenul, la clasa a treia
„Mergeam la muncă. Toți fotbaliștii. Lucram de luni până joi, de la
07:00 la 13:00, iar vinerea, doar până la 11:00. Deplasările mai
scurte le făceam cu ratele alea vechi, de scârțâiau băncile la
fiecare curbă, iar deplasările lungi cu trenul, la clasa a treia,
unde erau montate bănci de lemn, spate în spate, cu câte patru
locuri pe fiecare parte. Mergeam câte 15 oameni, cu tot cu
antrenor, dar bilete n-aveam decât 12 dintre noi, restul se
ascundeau, că nu prea aveam bani. Iar de locuri, nici vorbă!
Mi-aduc aminte cum ne-am întors odată de la Brașov, după un meci…
Am stat pe culoar, așezați pe valize! Cine prindea loc sus, la
bagaje, să se întindă, era un om fericit! Da, așa călătoream noi,
echipa campioană. Dar așa mergeau toți pe vremea aia. Nu mai spun
că uneori veneam duminică noaptea din deplasări, iar luni dimineață
trebuia să fim obligatoriu la serviciu”, rememorează Lucaci,
singurul român din grupul celor trei.

„Pâine
unsă” la pachet
Jank Francisc, venit în vara lui ’49 la ICO, dar asimilat și el cu
acea echipă campioană, își amintește cum „clubul ne dădea pachete
pentru drum. Aveam acolo slănină fiartă cu boia, ceva carne sau
salam, dar de bază era pâinea unsă, adică sandviș făcut din două
felii de pâine date cu untură. Când ajungeam la București, seara,
mâncam la «Mureșul», pe Lipscani, acolo mâncau toate echipele care
veneau din provincie. Era cel mai ieftin local, iar mâncarea era
bună”. „Dar cea mai mare plăcere – spune Fekete – era când oprea
trenul la Azuga. Se plimba pe peron băiatul cu căruciorul plin cu
sticle cu bere rece și striga «Bere, bere!». Luam câte o sticlă la
doi inși. Nu eram noi cine știe ce băutori, dar ne plăcea să
savurăm momentul”. Comparând condițiile din urmă cu șapte decenii
cu cele de acum, poveștile foștilor campioni par rupte din altă
realitate.

La
„Karacsony” era cel mai bun gulaș din oraș
Avantajele de a fi fotbalist în acele vremuri nu erau foarte mari,
spune Lucaci. „Unii erau angajați la Întreprinderile Comunale
Oradea, alături de dulgheri, cizmari, croitori și instalatori.
Alții, la Uzina Electrică. Pe lângă salariu, ce-i drept, mai
primeam 100-150 de lei pe lună indemnizație de calorii, dar banii
ăștia ne erau dați sub forma unei cartele, care, atunci când îți
cumpărai carne, trebuia musai bifată de vânzător, să vadă cei de la
întreprindere că pentru calorii ai cheltuit banii. Noi luam însă
prea puțin în seamă greutățile vremii, trăiam pentru fotbal! Eram
mândri că jucăm la ICO, că oamenii ne recunosc pe stradă”.
Între două fraze în limba maghiară schimbate cu soția sa, Jank
completează: „Când jucam acasă, după meciuri mergeam cu toții,
inclusiv familiile, la restaurantul «Karacsony», care purta numele
patronului. Făcea ăsta cel mai bun gulaș din oraș. Chiar Filote și
Bazil Marian, când ajungeau cu Rapidul la Oradea, acolo se duceau
să mănânce”.

Patronul
vindea lemne de foc

Chiar dacă niciunul dintre cei trei n-a prins perioada când CAO a
jucat în campionatul maghiar, au aflat apoi, de la unii dintre
coechipieri, despre aventura orădenilor care au luat titlul în
Ungaria. „Le-a fost mult mai bine decât le-a fost la noi după 1945.
Costume de prezentare, transport în condiții bune, cazare lux, masă
bună. Patronul echipei era atunci unul Jenei, mare comerciant de
lemne de foc, om cu bani mulți. Păi, NAC avea pe vremea aceea șase
jucători în naționala Ungariei. Numai că unora le mai schimbaseră
numele. Dacă Bodola și Toth III au rămas cu numele lor, Petchovski
era Perenyi, Fernbach era Ferenczi, iar Spielmann era Szarvari.
Dar, ca să fim sinceri, mulți dintre ei aveau rădăcini maghiare.
Echipele din Budapesta erau foc și pară pe cei de la Oradea, că au
luat campionatul, ei, niște provinciali. Apoi, după Război, unii
dintre jucători s-au întors în România, dar alții, cum a fost
Bodola, au preferat să rămână în Ungaria”.

„Pe vremea aia nu exista un antrenor pentru portari și unul pentru
atacanți. Nu, era unul, și ăla făcea tot. Păi, Francisc Ronnay ne
ținea pe noi, portarii, câte o oră după antrenamentul cu echipa. Ne
rupea, nu alta, iar dacă te vedea frânt, îți zicea: «Hai, alergare
ușoară o tură de teren, să te odihnești, și vii
înapoi!»