Povestea vieții maestrului Ion Cupen: talentul urmărit de umbra Securității. Citește și omagiul adus de Cupen în 2007 marelui Nicolae Dobrin, unul dintre textele emoționante scrise de regretatul ziarist

Și-a început cariera la „Sportul”, ca apoi talentul său să treacă, pe rând, prin mai toate redacțiile importante din România. Câștigător a numeroase premii, Ion Cupen a plecat din această lume vineri dimineață, în jurul orei nouă, iar duminică urmează să fie înmormântat la cimirul Mărcuța din Capitală. Trupul neînsuflețit al marelui ziarist va fi depus sâmbătă la capela cimitirului.

• Ion Cupen avea mai multe probleme medicale grave, printre care afecțiuni cardiace și diabet. A fost internat în spital, dar a semnat pe proprie răspundere ordinul de externare în ciuda faptului că starea sa se înrăutățise: își dorea să moară

• Unul dintre momentele care i-au marcat viața jurnalistului s-a consumat în anii studenției, când, după o scrisoare acidă trimisă lui Tudor Arghezi, pe care-l acuza că a pactizat cu comuniștii, a fost urmărit și persecutat de Securitate

Geniul care n-a mai vrut să trăiască

Ion Cupen s-a stins din viață la capătul unei lupte la care renunțase de mult timp. Joi a cerut să fie lăsat să plece din spital, chiar dacă starea sa de sănătate era din ce în ce mai fragilă, iar în aceeași zi, spun apropiații săi, ziaristul ar fi cerut să i se aducă otravă. Suferința ultimilor ani, cauzată de pierderea soției, l-a făcut pe Ion Cupen să îmbrățișeze ideea morții, iar puținele clipe de liniște le găsea doar în compania a două animale dragi sufletului său: o pisică și un câine maidanez pe care îi salvase de pe străzi. Considerat a fi unul dintre cei mai talentați ziariști ai generației sale, Cupen a refuzat să mai scrie în ultima perioadă a vieții. „Nu mai pot”, era răspunsul care însoțea imediat solicitările celor care voiau ca talentul său să umple din nou paginile ziarelor. În ProSport, Ion Cupen a încetat să mai scrie în 2007, invocând motive personale. A mai avut colaborări cu Evenimentul zilei, Gazeta Sporturilor și Sport Total FM. 

În 2005, la Gala Premiilor Ioan Chirilă, Ion Cupen (dreapta) a fost câștigătorul premiului pentru „editorialistul anului”

Momentul care a influențat cumplit existența lui Ion Cupen s-a petrecut în 1961, atunci când acesta era un simplu student. Revoltat de atitudinea obedientă a cunoscutului poet Tudor Arghezi față de regimul comunist, studentul Cupen a decis să îi trimită acestuia o scrisoare anonimă cu titlul  „Bătrâne scriitor”, în care își manifesta dezamăgirea. Pasaje din acea scrisoare au fost publicate în urmă cu câțiva ani de Gazeta Sporturilor.

• V-ați vândut, dumneavoastră, care vă încrustaserăți de mult pe crucea de aur a marilor talente literare. Dar fericirea trece prin stomac și se poate că nu există nici o excepție chiar dacă este vorba despre scriitori excepționali. De la înălțimea vârstei și aureolei ce vă înconjoară, v-ați năpustit mai deunăzi asupra unui coleg de breaslă ce a putut așterne pe hârtie o capodoperă de cronică de familie. Ce contează că și-a părăsit țara, când s-a dus acolo unde mintea este slobodă și condeiul descătușat? V-ați vândut. Ne-ați adus dezamăgire, maestre Arghezi, și ea se va transforma în oroare dacă, iertați-mă, pe lăcașul dumneavoastră de veci se va înălța un stâlp ca la comuniști și ca la Sadoveanu. 

Scrisoarea anonimă trimisă de tânărul studen Ion Cupen a fost interceptată de Securitate, care, în anii următori, a reușit să îl indentifice drept autor după mai multe expertize grafologice. Cupen și-a asumat scrisoarea, dar, în ciuda faptului că pedeapsa inițială a fost una blândă, ziaristul a rămas mult timp în atenția Securității. Acest lucru, spun oamenii care au lucrat alături de marele jurnalist, i-a afectat inclusiv meseria, el fiind unul dintre cei care aveau mari greutăți în a părăsi teritoriul țării, chiar și în deplasări în interes de serviciu. „Unii au învârtit continentele pe degete. Eu am reușit să ajung o dată, după mari negocieri, până în Bulgaria”, povestea Cupen cum mergeau lucrurile în presa sportivă de dinainte de 1989.

Omagiu adus la moartea lui Dobrin

Poate cel mai emoționant text scris de maestrul Ion Cupen a fost un ultim omagiu adus lui Nicolae Dobrin, în iulie 2007, atuni când „Prințul din Trivale” trecea în neființă. Editorialul a fost publicat în „Evenimentul Zilei” și este reluat acum de ProSport.

Câteodată simt nevoia să cobor pe o frânghie de mătase în groapa cu amintiri.
Să cotrobăi prin cioburile lor, să le șterg de colb, să încerc să reconstitui scene marcante și personaje de neuitat. Și să le salt pe muchia prezentului ca pe niște fragmente ale unor povești fără de început și fără de sfârșit.
Mă gândesc la Dobrin. Singurul cuvânt din limba română pe care îl cunoștea marele Eusebio la descinderea sa recentă pe meleaguri clujene. Nici că s-ar putea o flatare mai emoționantă. Într-adevăr, Dobrin a fost un exemplar unic. Urcase de jos, de pe Ștrandul Argeșului, o pajiște tăiată de râu, dispărută azi, pe care puștimea încingea meciuri non-stop.

Talent precoce, a debutat la 14 ani în prima divizie. A uimit prin tehnicitate desăvârșită, rafinament, simț tactic, șut parșiv, altruism și fair-play. Dribla năucitor, cu privirea sus, parcă pentru a dibui un alt orizont, mai larg, doar la îndemâna lui. Lansa coechipierii pe poteci știute numai de el, întotdeauna nepăzite de adversar. Farmec, culoare, eficacitate. Și o continuă desconsiderare a prejudecăților, mototolind cu zâmbetul pe buze regulamentele posace ale vieții sportive.

Noi, gazetarii, îl numisem pe Dobrin „Prințul din Trivale”. Un titlu nobiliar retras în anii ’80, când vremurile se aspriseră, pentru a nu umbri cumva cultul deșănțat al personalității rezervat unui singur om. L-ați ghicit. E vorba de Dictator, același care a stopat transferul piteșteanului la Real Madrid, ce și-l dorea cu ardoare.
N-am să pot pricepe niciodată ce a fost în mintea despotului. Să nu se creeze un precedent sau teama de a înstrăina un bun național, încăpând în același talger cu, să zicem, Coloana Infinitului sau Arcul de Triumf?
Inutil să mai spun că Dobrin avea țara la picioare și județul natal la degetul mic. Simpla apariție pe stradă stârnea furori și năștea alaiuri. Pe tava recunoștinței de a-i fi contemporan, toată lumea cotiza. Odată, după un meci în care strălucise, ca de obicei, am avut onoarea să-i fiu tovarăș la stropirea evenimentului. După un ritual pe care nu-l cunoșteam, s-a aburcat apoi la volan, cu mine în dreapta, a luat un viraj scrâșnit pe contrasens, pe sub cozoroacele milițienilor de la Circulație, care-l salutau respectuos.
A oprit îin curtea stadionului, unde pâlcuri de admiratori comentau încă partida. A întredeschis geamul de la portieră. Inși bine hrăniți după înfățișare, parlagii, aveam să aflu, s-au repezit cu chiote de fericire, înghesuind prin crăpătura geamului teancuri de bancnote, ce i-au umplut poala. O contribuție mândră la pușculița fără fund a Prințului.

Dintre toate ofrandele cu iz de seif, de bar sau de budoar, una singură s-a lipit pe veșnicie de sufletul marelui fotbalist. Atunci când, într-o iarnă, aflat cu echipa în cantonament la Cabana Voina, un pui de țăran, adulmecându-i urma, a luat sub tălpi pe un ger năprasnic vreo 14 kilometri pentru a-și întâlni idolul. L-a găsit la masă. S-a apropiat sfios, tăcut, lăcrămând de emoție și i-a întins o portocală scoasă de sub suman. După care a dispărut ca un abur.

Omagii, Prințule din Trivale!”

Articol scris de Cătălin RUSU