Prost e cine moare

Un erou. Un model. Asta este în clipa de față, pentru înfricoșător de mulți tineri din Ploiești și din toată țara, tânăra dihanie bipedă care l-a lovit în cap pe fotbalistul Galamaz. „I-a dat-o! Mamă, ce bucată i-a dat!”, e comentariul admirativ pentru atacul mișelesc, pe la spate, asupra unui nevinovat, pentru scuiparea celui care cădea în genunchi, pentru drogul pe care animalul și l-a administrat ca să fie „în vână”.

Mareea neagră a violenței crește în România de la o zi la alta. Cu sabia, cu cuțitul, cu pistolul, cu gipul, cu tirul, cu pumnii și picioarele, antropoizii se năpustesc asupra semenilor. Motivele vehiculate în presă și la tribunal sunt banii, viteza, alcoolul, drogurile, femeile, răzbunarea, lovitura de la 11 metri. Printre cauze, disoluția autorității, în special a organelor de ordine și pază, poate fi invocată în primul rând.

Dar, dincolo de toate acestea, e vizibilă o mutație psihosocială fundamentală, care țâșnește acum după ani de acumulări: Agresivitatea pură devine o valoare umană primordială. Violența, de orice natură, începând cu cea verbală, e prețuită. Ea ține loc de inteligență, de cultură, de morală, de pregătire profesională, de adevăr și de dreptate. Cine zbiară mai tare la televizor și folosește mai multe cuvinte jignitoare – spune adevărul. Cine lovește primul, cine dă mai sălbatic – are dreptate. A lovi un copil în figură, a omorî un bătrân, a sări șapte pe unul – e o virtute. Cine moare – e prost.

Să-i admirăm pe cei „cu coaie”, să fim fanii brutelor de sus și de jos, numai așa ne putem simți oameni. Violența creează un soi de vibrație la scară națională, care se propagă de la o țeastă la alta, căutând rezonanța. Și nu mai poate fi oprită. Ucigașul din Norvegia crește printre noi.