Radu Paraschivescu, despre eșecul naționalei de handbal** „Bune, dar slabe”

Titu Maiorescu a
zis-o de mult, noi o simțim acum: celula valahă e moale. De aici
încolo, undă verde pentru perplexitate, suferință, crize de nervi,
migrene și lecturi din Drăghicescu și Rădulescu-Motru pentru
fixarea slăbiciunilor. Situația are un „ce”
tragicomic pe care-l redescoperim mereu cu aceeași stupoare. Poți
fi doct, migălos, halucinat de cunoaștere și gata să desfaci toate
pecețile lumii, tot nu vei desluși misterul sub care stă naționala
de handbal feminin a României. Nimeni nu explică logic și
convingător cum reușește această echipă să-ți vândă iluzia
supremației acum și să te trimită la ospiciu în clipa următoare. Să
te prăvălească din fericire în rușine neagră, din compliment în
înjurătură. Să fie atât de solară când nu contează și atât de
șleampătă când i se cer zvâcnet și concentrare de șaman.

Din prima secundă a
fiecărui meci decisiv simți că te-ai urcat în roata mare de la
Moși, fără să știi dacă o să te oprești deasupra lumii sau în
praf. Loterie? Puțin spus. Handbalistele
depășesc în imprevizibil până și naționala de fotbal a Iugoslaviei
din anii 80, ceea ce nu-i de colea. Nimeni nu poate
paria pe ele fără conștiința unui risc enorm. E o echipă în fața
căreia scenariștii de SF le cedează locul celor din sectorul
horror. Înfrângerea e urâtă oricând, dar când e vernisată de
victorii inutile la scor și declarații hiperoptimiste, lucrurile
dor și mai rău.

Ne-a trecut un junghi prin piept? Înseamnă că n-am uitat să citim
poezie: „Doctore, simt ceva mortal, / Aici, în regiunea ființei
mele.” Ni s-a umflat o venă, am simțit o amorțeală, am avut gura
uscată? Așa ne trebuie. Suporterul suportă. Ne-am lipit de echipa
asta și am turnat peste ea basculante de nădejdi, sperând de
fiecare dată că scenariul va avea o cât de mică variație. Că forța
mentală va ști în fine să blindeze talentul, nu să-l șubrezească.
Că vom fi la fel de tari în aruncări ca în vorbe. Că un 7 m primit
sau o superioritate numerică nu ne va atârna ghiulele de glezne. Că
antrenorul va interveni ferm și salutar. Sigur, n-avem decât să fim lirici
și să zumzăim filozofic. Să spunem că naționala de handbal e ca
viața, cu suișurile și coborâșurile ei, cu murături nimerite în
borcanul cu dulceață, cu navetă între veselie și depresie. Ar fi
cea mai caraghioasă formă de furt al propriei
căciuli. Și cea mai lașă sustragere din fața unui
adevăr plicticos de simplu: talentul nu ajunge, iar restul trebuie
antrenat. Inclusiv – sau mai ales – mintea. De cine? Asta nu mai
știu.