Lacrima e cristalul lichid care îți sărează obrazul și îți amărăște sau îți îndulcește inima. Se prelinge ca un schior prudent pe un versant acoperit cu puf de piersică. Veselia și tristețea, agonia și extazul, decepția și miracolul au în comun picătura asta de suflet care alunecă. Unii văd în ea forma patetică a reproșului, alții îi descoperă resorturi optimiste. Lacrima e doar unul dintre lucrurile care-i separă pe oameni de lincși, codobaturi și bizoni. Coborârea ei pe lângă defileul nasului și pe valea pomeților are ceva din dramatismul sporturilor extreme. Când o observi patinând pe luciul feței, jena te silește să-ți întorci privirile. E indecent să zăbovești asupra unei clipe de vulnerabilitate, chiar când stropul țâșnește din izvorul unui prilej bun. Bine, dar atunci ce merită omul care se uită la un seamăn care plânge și-l apucă râsul? Dispreț, vezi bine. Dar dacă vărsătorul de lacrimi e un copil? Tot dispreț, dar în doză dublă și însoțit de prezumția de sadism. Căci doar un ins operat de suflet se poate scălda jubilativ în plânsul unui puștan.
E momentul să mărturisesc. Am văzut un copil plângând și am început să râd. Copilul își mesteca lacrimile într-o eșarfă roșie, eu stăteam în fotoliu și mă uitam la el. S-a întâmplat joi seara, la Lisabona. Benfica tocmai o egalase pe Liverpool, spre relativa liniștire a Vitóriei, vulturul care ratase prima tentativă de prefațare a meciului și, neaterizând unde trebuia, își pliase aripile într-o postură vinovată. În vacarmul tribunei, camerele de televiziune s-au oprit asupra unui băiețandru care sărbătorea golul plângând. De mama focului și de bucurie. Însă nu descătușarea în sine m-a mișcat, ci felul cum în compoziția unei lacrimi s-au adunat două dintre pepitele sportului: apartenența și identificarea. Copilul nu-și făcea calcule („Mai dăm o boabă, ca să putem spera”) și nu visa la retur. Nici vorbă. Plânsul lui era expresia candorii depline. A inocenței ca un măr neviermănos, în care n-au apucat să se cuibărească arbitrii, complicitățile sau trucurile. „As Ãguias”, vulturii lui mândri, marcaseră, și ăsta era singurul lucru important. Picioarele lui Cardozo contau mai mult decât vitrinele cu prăjituri, premiile luate la școală, vacanțele cu părinții sau primul surâs binevoitor al primei prietene. Viața se comprimase brusc, reducându-se la grimasele lui Aimar, la driblingurile lui Carlos Martins, la șerpuirile lui Di Maria. Pentru toate astea, copilul plângea de-i sălta tricoul. Văzându-i plânsul și deslușind în el o speranță, am râs răcorit.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER