Râzând de plânsul altuia

Lacrima e cristalul lichid care îți sărează obrazul și îți
amărăște sau îți îndulcește inima. Se prelinge ca un schior prudent
pe un versant acoperit cu puf de piersică. Veselia și tristețea,
agonia și extazul, decepția și miracolul au în comun picătura asta
de suflet care alunecă. Unii văd în ea forma patetică a reproșului,
alții îi descoperă resorturi optimiste. Lacrima e doar unul dintre
lucrurile care-i separă pe oameni de lincși, codobaturi și bizoni.
Coborârea ei pe lângă defileul nasului și pe valea pomeților are
ceva din dramatismul sporturilor extreme. Când o observi patinând
pe luciul feței, jena te silește să-ți întorci privirile. E
indecent să zăbovești asupra unei clipe de vulnerabilitate, chiar
când stropul țâșnește din izvorul unui prilej bun. Bine, dar atunci
ce merită omul care se uită la un seamăn care plânge și-l apucă
râsul? Dispreț, vezi bine. Dar dacă vărsătorul de lacrimi e un
copil? Tot dispreț, dar în doză dublă și însoțit de prezumția de
sadism. Căci doar un ins operat de suflet se poate scălda jubilativ
în plânsul unui puștan.

E momentul să mărturisesc. Am văzut un copil plângând și am
început să râd. Copilul își mesteca lacrimile într-o eșarfă roșie,
eu stăteam în fotoliu și mă uitam la el. S-a întâmplat joi seara,
la Lisabona. Benfica tocmai o egalase pe Liverpool, spre relativa
liniștire a Vitóriei, vulturul care ratase prima tentativă de
prefațare a meciului și, neaterizând unde trebuia, își pliase
aripile într-o postură vinovată. În vacarmul tribunei, camerele de
televiziune s-au oprit asupra unui băiețandru care sărbătorea golul
plângând. De mama focului și de bucurie. Însă nu descătușarea în
sine m-a mișcat, ci felul cum în compoziția unei lacrimi s-au
adunat două dintre pepitele sportului: apartenența și
identificarea. Copilul nu-și făcea calcule („Mai dăm o boabă, ca să
putem spera”) și nu visa la retur. Nici vorbă. Plânsul lui era
expresia candorii depline. A inocenței ca un măr neviermănos, în
care n-au apucat să se cuibărească arbitrii, complicitățile sau
trucurile. „As Águias”, vulturii lui mândri, marcaseră, și ăsta era
singurul lucru important. Picioarele lui Cardozo contau mai mult
decât vitrinele cu prăjituri, premiile luate la școală, vacanțele
cu părinții sau primul surâs binevoitor al primei prietene. Viața
se comprimase brusc, reducându-se la grimasele lui Aimar, la
driblingurile lui Carlos Martins, la șerpuirile lui Di Maria.
Pentru toate astea, copilul plângea de-i sălta tricoul. Văzându-i
plânsul și deslușind în el o speranță, am râs răcorit.