Răzvan Toma, despre cum l-a cunoscut pe Hagi: „Pe când eram în armată”

Mi-amintesc, era prin vara lui 1982. Intrasem la facultate și după cum erau regulile pe-atunci urma să merg în cele nouă luni de armată, la termen redus. Bunul meu prieten Mihai Ciucă, care deja lucra la cotidianul „Sportul” și era destul de în temă cu ceea ce se petrecea prin fotbalul românesc, mi-a povestit despre un puști de la Constanța care rupe norii și o să fie mare și tare, pe numele lui Hagi. „Turc”, am întrebat eu? „Nu, machedon”, a fost răspunsul. Pe-atunci presa era foarte zgârcită în informații, existând o cenzură aproape la fel de brutală precum cea din anii staliniști, așa că doar într-un asemenea mod mai aflai știri interesante.

Sincer, niciodată nu am avut încredere în asemenea previziuni, pentru că auzisem până atunci de nenumărați viitori Pelé, Cruyff, Eusébio sau Dobrin care finalmente au rămas niște simpli anonimi. Iar la cele spuse de Mihai, mi-a venit imediat în minte Dorel Zamfir. Azi multora poate că nu le spune nimic acest nume. Fusese tot un copil precoce al fotbalului din Constanța care în 1977 debutase în prima divizie la doar 16 ani, uimind prin calitățile pe care le etala, fiind văzut de unii ca un viitor lider al echipei naționale. Avea însă să se „stingă” foarte repede, din diverse motive, consacrându-se finalmente doar ca un jucător util la nivel de primul nostru eșalon (cea mai mare parte a carierei petrecând-o la FC Argeș), departe însă de superman-ul care promitea să devină.

Aflat deja în armată, îmi era mai greu să urmăresc ce se întâmpla prin fotbal, iar FC Constanța în acel sezon avea să retrogradeze, așa că TVR nu se prea înghesuia să transmită meciuri în care era implicată. Mi-atrăsese însă atenția că acest Hagi, debutase pe prima scenă, ba mai mult nu întârziase să și marcheze, și ce gol, în Ghencea, FC Constanța izbutind surpriza etapei a 14-a, remizând pe terenul Stelei, 2-2, datorită golului său din minutul 88. M-au mai impresionat cele scrise despre eforturile pe care le făcea acest băiat pentru a juca și pentru naționala de juniori, și pentru Luceafărul, și pentru FC Constanța, făcând de multe ori joncțiunea avion-mașină pentru a ajunge la timp de la o partidă la alta.

Revenind din armată, am aflat că Sportul Studențesc își asigurase serviciile lui, ceea ce mă bucurase, pentru că întotdeauna am avut o simpatie pentru gruparea din Regie. Însă tot prin zvonistică am aflat că de fapt, Sportul i-l „suflase” Universității Craiova, ceea ce ulterior avea să se confirme. „E ceva de capul lui de s-or bate ăștia pe el” – mi-am spus. Chestia care m-a uimit cel mai tare, tot în vara revenirii din armată, a fost când i-am dat întâlnire unei fete spre a ne plimba prin Herăstrău. Așteptând-o în stația de la Arcul de Triumf, luasem cu mine „Sportul” din acea zi, ca să treacă mai ușor timpul. Până să apară, citisem ceva scris legat de Gică. În fine, a apărut fata, am intrat în parc, am vorbit de una de alta, abordând la un moment dat subiectul despre cât de mare putere are un tânăr spre a se impune timpuriu în viață. Și îmi venise în minte chiar omul nostru, pe care am vrut să îl dau de exemplu: „uite e un băiat de aproape 18 ani, fotbalist, care a ajuns la Sportul și pe care l-a vrut și o altă echipă și urmează să fie…”. La care ea nu mă lasă să închei fraza: „Aaa, da, știu, Hagi. Mi-a spus și tata că e bun”. Așadar, nici nu debutase bine în fotbalul mare, că avea deja o notorietate chiar în zone neutre.

Evident că abia am așteptat să înceapă acel sezon pentru a-l vedea pe viu pe acest băiat și mi-am dat seama că vorbele din urmă cu un an ale lui Mihai Ciucă n-au fost goale. Viziunea de joc, felul cum atingea mingea, pasele lungi, driblingul în regim de viteză și șuturile senzaționale de la distanță m-au cucerit pe loc. Era cu adevărat un fenomen.