corespondență din Buenos Aires (Argentina)
Finalul lunii octombrie, anul 2018
San Lorenzo de Almagro, unul dintre granzii fotbalului din Argentina, câștigă partida de „acasă” cu San Martin de San Juan. 2-1 pe teren propriu, faimosul Estadio Pedro Bidegain sau „El Nuevo Gasometro”, arenă din vestul orașului Buenos Aires, exact la marginea rău famatului cartier Bajo Flores. Cei aproape 20.000 de spectatori prezenți la partida care s-a terminat aproape de miezul nopții au avut parte de experiențe dure. O serie de jafuri a avut loc în Bajo Flores, iar victime au căzut suporterii lui San Lorenzo care plecau fie spre mașinile personale, fie spre stațiile de autobuz.
A doua zi, urmare a sutelor de sesizări, conducerea clubului comunica public faptul că insistă pe lângă Liga din Argentina pentru programarea partidelor pe lumină, nu în nocturnă. „Ca urmare a multiplelor jafuri care au loc asupra fanilor noștri în imediata vecinătate a arenei, solicităm SAF (Superliga Argentina de Futbol) să nu mai programeze niciodată la asemenea ore meciurile de pe teren propriu ale echipei noastre”, suna anunțul făcut public de șefii lui San Lorenzo.
Cine e San Lorenzo de Almagro?
Mai întâi, puțin context. San Lorenzo de Almagro este una dintre cele mai importante echipe de fotbal din Argentina. Clubul are un loc între cei cinci granzi din țară, alături de River Plate, Boca Juniors, Racing Club și Independiente. Câștigătoare multiplă de titluri interne, San Lorenzo de Almagro a reușit, în 2014, să câștige și Copa Libertadores, cel mai râvnit trofeu de pe continentul sud-american. San Lorenzo joacă ceea ce este considerat a fi unul dintre cele trei meciuri „clasice” din Argentina. După Superclasico (Boca – River) și Clasico de Avellaneda (Independiente – Racing Club), partida dintre San Lorenzo și Huracan este una dintre cele mai vechi rivalități din fotbal și al treilea cel mai important meci, în viziunea microbiștilor din țară.
Poate cele mai relevante apariții în spațiul TV european pentru clubul din Buenos Aires au fost cele date de momentele în care Papa Francisc și-a mărturisit atașamentul față de San Lorenzo. Născut în Flores, în apropierea locului în care este stadionul lui San Lorenzo acum, Papa s-a declarat în repetate rânduri un fan înfocat al echipei.
Echipa Papei, cartierul Diavolului
Fanii lui San Lorenzo se recomandă ca fiind legați de cartierul Bodeo. Acolo a jucat echipa până la finalul anilor ’70, atunci când dictatura militară din Argentina a fortaț clubul să renunțe la bază, aceasta fiind vândută celebrului lanț de hypermarketuri Carrefour. Astfel, după o perioadă lungă în care și-a închiriat dreptul de a juca pe diferite arene, San Lorenzo și-a stabilit „casa” pe Estadio Pedro Bidegain. Bodeo a fost lăsat în spate, Bajo Flores a devenit actualitate. În prezent, Bajo Flores este considerată cea mai periculoasă zonă din uriașa capitală a Argentinei. Echipa favorită a Papei Francisc joacă în buza polului de criminalitate din oraș, un loc în care, potrivit suporterilor, nici poliția nu intră fără o planificare atentă și fără suficiente forțe.
Începutul lunii martie, anul 2019
Reporterii ProSport testează pe viu atmosfera de la unul dintre cele mai populare stadioane din lume în momentul de față. „Estadio Pedro Bidegain” a devenit, în ultimii ani, un adevărat pol de interes în spațiul online grație prestației de senzație pe care o are galeria lui San Lorenzo. Clipurile cu manifestările fanilor adună zeci de milioane de vizualizări pe canalele dedicate de YouTube, iar partidele de pe teren propriu au ajuns să fie loc de pelerinaj pentru microbiștii din întreaga lume.
Meciul e programat pentru ora 19:00. Cu trei ore mai devreme, în cartierul Palermo, unul central, taximetristul reacționează ciudat la auzul destinației. „De ce faceți asta? Aveți grijă, e un cartier foarte rău. Eu vă duc, vă las la stadion, dar nu veți avea cu ce să vă întoarceți!„. Punem totul pe seama rivalității. Șoferul, un tânăr supraponderal, pe la 35 de ani, poartă un trening pe care stă cusută stema cu inițialele „CABJ”, cele ale rivalei Boca Juniors. Nu îl luăm prea în serios, dar am avut un pic de atenție. Avem la noi doar pașapoartele, echivalentul a 200 de lei în pesos și un singur telefon mobil. Sunt mai bine de 10 kilometri din Palermo până în Bajo Flores, iar taximetristul continuă: „E plin de drogați, de hoți, de criminali. Nu sunt mulți argentinieni acolo, sunt oameni veniți din Peru, din Paraguay, sunt mulți bolivieni. Și sunt răi. O să vedeți, nu vă răspunde niciun taxi la solicitare după meci, când se întunecă nu mai calcă nimeni acolo de bună voie„. Discursul serios al șoferului începe să capete sens la intrarea în Bajo Flores.
Cartierul este format dintr-o lungă serie de case de cărămidă ce par neterminate. Negre de la fum, cu electricitate trasă prin improvizații periculoase, casele au rareori geamuri întregi și sunt separate de străduțe mici pe care abia încap doi oameni. Suntem avertizați să nu folosim telefonul mobil, să nu atragem atenția, astfel că pozele ies prost. Imediat în capătul străzii principale din Bajo Flores e Estadio Pedro Bidegain, casa lui San Lorenzo. Oprim la Poarta 5 și asistăm la prima dovadă că spusele șoferului sunt reale. Un bărbat este încătușat și târât în mașină de cinci polițiști, aceștia fiind flancați de un număr impresionant de forțe de ordine înarmate și echipate de asalt. „Mă sunați dacă vreți transport după meci, poate sunt aproape. Și nu uitați, fără telefoane, nu scoateți telefonul din buzunar!„, sunt cuvintele cu care șoferul demarează din fața arenei.
Meciul de fotbal, o petrecere
Contactul cu stadionul nu este plăcut. La zona tribunei 1, acolo unde se vând cele mai scumpe bilete, sub locurile păstrate oaspeților importanți, găsim un cuțit. Lăsat pe jos, în fața scaunului. Momentul de uluială e imediat întrerupt de apariția pe teren a fotbaliștilor. Liniștea e spulberată, peluza explodează. „La Gloriosa Butteler”, galeria lui San Lorenzo este, precum i-a fost făcută reclama, absolut impresionantă. Diferită complet de standardele europene, prestația suporterilor combină sprijinul arătat fotbaliștilor cu ceea ce este aproape un spectacol. În mijlocul fanilor din peluză sunt toboșari, trompetiști, și fiecare om cântă și dansează pe toată durata partidei. Spre deosebire de River Plate, clubul cu sediul într-un cartier select al orașului, fanii din galeria lui San Lorenzo participă activ la atmosferă pe toată durata partidei fiind susținuți, de cele mai multe ori, și de cei care au locuri în zonele „bune” ale arenei, la tribuna principală sau la tribuna a doua.
În ciuda prestației spectaculoase a fanilor, pe teren e dezastru. San Lorenzo trece printr-o perioadă neagră și, contra lui Argentinos Juniors, perioada se prelungește. San Lorenzo pierde cu 3-2 pe teren propriu și este, la egalitate de puncte cu alte două echipe, pe ultimul loc în Superliga din Argentina.
„Rompe la cabeza”
Ieșim de pe stadion cu doar câteva minute înainte de fluierul de final. Vrem să evităm aglomerația și nu credem în spusele taximetristului. Nu are cum să nu vină un Uber, nu? Prima comandă e preluată după câteva minute de așteptare, apoi anulată imediat. Ciudat, mai încercăm. A doua comandă, aceeași soartă. Situația începe să devină delicată. În fața stadionului, forțele de ordine sunt în număr impresionant. Însă e întuneric, iar din ghetoul de peste stradă se aud sunete ciudate. Sunt zeci de oameni care se uită, într-o curte improvizată, la meciul lui San Lorenzo, la TV. Alții ascultă muzică și dansează în stradă. Totul, în semi-întuneric. A treia comandă e acceptată, dar șoferul o anulează după ce dă un ocol de cartier. Nu am luat în calcul sfatul taximetristului, nu ne-am căutat metode alternative de transport și rămânem fără idei. O nouă comandă Uber, o nouă anulare din partea șoferului căruia aplicația i-a dat sarcina să vină să ne preia. Taximetristul avea dreptate, nimeni nu vine noaptea în Bajo Flores. Nici el, deși a spus că o va face. Nu mai răspunde la mesaje.
Meciul se termină și se apropie zgomotul făcut de oamenii care ies din stadion. Ne depărtăm, cu ochii după un taxi, la doar 50 de metri de intrarea principală, dar tot în raza vizuală a forțelor de ordine. Suntem, practic, înconjurați de poliție și tot nu ne simțim în siguranță. Pe partea cu stadionul sunt sute de polițiști, mascați, cu scuturi și arme. Pe cealaltă parte, câteva zeci de polițiști au blocat toate străduțele de acces în ghetou. Nimeni nu iese de acolo cât timp în zonă sunt fanii lui San Lorenzo.
„De unde sunteți? Veniți aici, nu mai stați în stradă„. Suntem abordați, în spaniolă, de un bătrân. „S-a terminat 3-2? Eu am ieșit mai repede, dar nu am cum să plec spre autobuz„. Face un semn din cap către cealaltă parte a străzii, către ghetou, indicându-ne cauza pentru care e „prizonier”. Află de unde am venit, se miră, apoi continuă. „Vă arăt eu cum se ajunge la autobuz, dar până vine lumea din stadion trebuie să stăm aici, între mașini, sub ochii poliției„. Noul nostru prieten pare serios și, în ciuda vârstei, destul de speriat. Încercăm un nou Uber, dar bătrânul intervine, auzim doar „rompe la cabeza” și un semn cum că trebuie să ascund telefonul de „inamicii” de peste drum. În 30 de secunde aflăm planul. Se pare că trebuie să așteptăm ca suporterii să iasă din stadion, apoi să ne grupăm și să mergem, în pas alergător, prin ghetou, pe mijlocul străzii, circa un kilometru până la stația de autobuz. Nu poate fi adevărat, cum să fugim?
Din Bajo Flores scapă cine poate
Doar două minute a mai durat incertitudinea. În clipa în care porțile stadionului au fost deschise, fanii lui San Lorenzo au procedat exact precum în descrierea bătrânului. Grupați, câte 40-50, suporterii încep să meargă în ritm alert sau chiar să alrge pe stradă. În haosul neașteptat, pierdem din ochi și bătrânul, deci pierdem șansa de a afla unde e stația de autobuz. Părinți cu copii, tineri cu prietenele lor, cupluri în vârstă, toată lumea adoptă fața serioasă, îngrijorată, iar entuziasmul afișat în tribunele stadionului e dizolvat rapid de întunericul din Bajo Flores. Se aleargă în toate direcțiile pe lângă niște români care nu știu încotro să o apuce. Sunt oprite niște autobuze, drumul le este blocat, dar șoferii refuză să deschidă ușile. Încercăm să mai chemăm un Uber, aceeași poveste, nimic disponibil. Cu care dintre grupuri să fugim este întrebarea. Se aleargă în mai multe direcții, iar stația de autobuz e doar într-o singură parte. Unii par să alerge spre mașini, alții par că vor să se îndepărteze pur și simplu de zona rău famată.
Ne salvează un tată care a venit la meci cu copilul. Într-un schimb rapid de cuvinte, în mers, omul ne sfătuiește să băgăm telefonul în buzunar și să nu-l mai scoatem, apoi să ne alăturăm unui grup care merge spre vest. Și ne indică strada. Facem întocmai, ne alăturăm unui grup de circa 30 de persoane și purcedem spre ceea ce sperăm că e stația de autobuz. Drumul de un kilometru e ciudat. Pe stânga avem un gard înalt, de beton, acoperit cu sârmă ghimpată. Prima sută de metri e păzită de poliția sever înarmată, apoi e fiecare pe cont propriu. Pe dreapta, clădirile din Bajo Flores. Pe trotuar, locuitorii. Ca într-un episod din The Walking Dead, ne strecurăm cu privirea înainte, cu mâinile în buzunar, într-o liniște aproape perfectă, în pas grăbit, în timp ce băștinașii ne privesc rânjind. Unii sunt cocoțați pe pubelele metalice pline până la refuz, alții stau pe fotoliile scoase în fața caselor, alții jupoaie găini și pregătesc grătarul. Suntem oameni, și noi și ei, dar părem din tabere complet diferite.
Apropierea stației de autobuz, un terminal destul de mare, liniștește spiritele. Apar zâmbete, iar urcarea în autobuz este egală cu descătușarea. Aproape printr-un gest sincron, toată lumea scoate telefonul din buzunar și viața normală reîncepe. E zbuciumul periodic al suporterilor lui San Lorenzo de Almagro, cei care nu părăsesc echipa în ciuda situației dificile din clasament și, mai ales, în ciuda faptului că trebuie să își asume riscuri, noaptea, în Bajo Flores. În drumul de circa 60 de minute până în centrul modern din Buenos Aires, autobuzul 132 oprește și din el coboară, îmbrăcați cu tricouri roș-albastre, tați cu băieții lor, bătrâni, fete cu iubiții lor, familii. Ajungem la hotel după miezul nopții, deschidem presa și vedem rezumatul partidei, declarațiile protagnoniștilor și fazele litigioase. Nimic despre jafurile din Bajo Flores de data asta.
Facem și check-in-ul spre București, vom părăsi capitala Argentinei, dar San Lorenzo rămâne cu suporterii. Cei care, vorba cântecului pe care îl cântă sincron la meciurile tari: „Soy de San Lorenzo, si señor, que loco soy”!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER