REPORTAJ | Întâlnire cu Jose Rico Perez, uriașul cu tricorn. Prietenul lui Maradona, Kempes, Rainea și Dănciulescu e vegheat de Castelul Santa Barbara, minunea arhitecturală din Costa Blanca

Îmi dau întâlnire cu un uriaș. Trebuie să ajung la timp. Are doar 44 de ani, vârsta lui Roberto Martinez sau Ivan Campo, dar i-au trecut multe prin fața ochilor. Cât pentru șapte vieți. Părintele său, arhitectul Francisco Llorens, l-a botezat Jose Rico Perez.

Da! Jose…! Rico…! Perezzzz…! Exact după numele președintelui clubului Hercules Alicante, omul care a condus gruparea din orașul-port de pe Costa Blanca între 1971 și 1985. Miroase a plajă peste tot la umbra Castelului Santa Barbara și se aud păsări de tot felul. E un du-te vino continuu pe faleza urbei cu peste 300.000 de locuitori.

Totul e vegheat de Castelul Santa Barbara. De aici pornesc spre întâlnirea cu uriașul. Construită la început de mauri în secolul 10, una dintre cele mai mari cetăți medievale din Spania și-a primit numele când a fost cucerită, pe 4 decembrie 1248, de regele Alfonse Înțeleptul, de ziua Sfintei Barbara. Lucrată în stâncă, fortăreața a devenit azi un muzeu care face deliciul vizitatorilor. Un bilet pentru liftul care te înalță în cetatea înfiptă în albastrul cerului costă doar 2,7 euro, o nimica toată (La Castelul Peleș, biletul de intrare pentru un adult e între 6 și 11 euro) dacă pui în balanță cu tichetele de intrare la diverse capodopere ale altor mari orașe ale lumii.

De pe acoperișul Castelului Santa Barbara se poate vedea tot orașul Alicante

Se spune că impozanta construcție a cunoscut diverse modificări ale arhitecturii, pentru că a fost sub stăpânirea mai multor popoare. Pe platforma situată la o altitudine de aproape 200 m deasupra mării impresionează un turn, o biserică, un palat, temnițe, șanțuri de apărare, dar și siluete ale războinicilor în armuri din vremurile de demult. De sus, zgârie-norii par niște pitici în genunchi, iar marea sporește senzația de libertate.

Alicante, orașul echipei de fotbal Hercules, grupare la care au jucat Dănciulescu și Pulhac, e o adevărată țintă pentru turiștii din toată lumea

Marea Mediterană atrage. Atrage și te distrage. De la treburile de tot felul, rutina cotidiană și tot ce ai lăsat acasă. Sub cheie. Sau nu. Mediterana e furioasă toamna. Aruncă spre mal puști vioi, îndrăgostiți de apă, și devine partenera de selfieuri pentru toți cei care duc o relație strânsă cu rețelele de socializare.

Din portul orașului Alicante nu aveau cum să lipsească yachturile de sute de mii de euro

În miez de septembrie, soarele arde cu asprime în Alicante. Sunt vreo 30 de grade Celsius când acele ceasornicului ațipesc o secundă pe la ora 14:00. Puhoaiele de turiști pun umărul la creșterea economiei, an de an, iar pe multicolora esplanadă cuibărită sub Muntele Benacantil plimbăreți pe care curiozitatea nu-i părăsește vreodată mânuiesc cu îndemânare câte o înghețată după care n-ai cum să nu te topești. Nimic nu e la voia întâmplării. Negustori cu lecții bine învățate te atrag spre tarabele înșirate pe linia esplanadei, în timp ce bolizi cu herghelii de cai sub capotă răsună provocator. În Alicante, orașul lui David Ferrer, trebuie să-ți plănuiești bine ziua.

Poți vizita Biserica Sf. Maria sau unul dintre cele mai mari studiouri de film din Europa, Ciudad de la Luz. Trebuie să ai timp. Timp, un plan de acțiune și bani. Nu pentru Cort Ingles. Le găsești oriunde în Spania. Trebuie să-ți potolești setea de nou. Și să-ți hrănești mintea. Pentru că Alicante e un amestec seducător de ancestral și tradițional. De tradițional și modernism. E orașul care freamătă continuu. Plin de turiști nordici, plin de creier african care vinde pe câte un cearșaf fakeuri Vuitton și Gucci chiar în centrul care ți se imprimă pe retină.

Călătoria mea? Nu e ca prin urechile acului. Curge firesc.

Din centrul ispititor ajung ușor spre locul de întâlnire cu Jose Rico Perez. Câțiva localnici îmi zâmbesc formal, arătându-mi cu gesturi largi drumul, și grăbesc pasul. Adelante! Viața își continuă cursul ei firesc pentru fiii orașului cu o suprafață de 201,27 km2, indiferent de luna din an. Sunt învățați cu turiștii. Și au răbdare să se oprească o clipă.

Surprins de la mare înălțime, stadionul Jose Rico Perez pare doar o jucărie

Iar unul dintre punctele de atracție e Rico Perez. Mi-l imaginez cu o voce gravă și cu un zâmbet de vată de zahăr. A găzduit driblingurile lui Diego Armando Maradona, în 4-1 cu Ungaria, în primul meci al grupei C de la Mondialul din 1982, partidă în care Butoiașul atomic a marcat de două ori. O dispută în care un fanion i-a fost încredințat lui Michel Vautrot, iar celălalt lui Nicolae Rainea, românul care avea să fie atent la toate țâșnirile lui Valdano și Kempes. Și i-a găzduit și pe Tigana și Boniek, în finala mică a aceluiași CM, 3-2 pentru Polonia, într-un meci cu Platini doar pe bancă. Citisem despre aceste confruntări, dar acest spirit care te învăluie și te înconjoară nu-l poți simți decât dacă dai ochii cu Jose Rico Perez.

Mi se arată leneș într-o dimineață cu soare. Pământul stă ferm lipit de tălpile-i piloane și-și așteaptă cei 30.000 de prieteni care vin să-l salute, meci de meci, o dată la două săptămâni, când Hercules joacă acasă. Fosta echipă a lui Ionel Dănciulescu și Cristi Pulhac se află acum în Grupa a 3-a din Segunda B, al treilea eșalon valoric din Spania. După șase etape scurse, Alicante ocupă primul loc, cu 15 puncte, și pare că se coace ceva bun.

Am rezerve în privința posibilității de a intra, dar pașii mă poartă firesc. Poarta larg deschisă din spatele tribunei principale mă invită înăuntru. Avansez. Urc pe niște scări chircite și un culoar strâmt mă duce direct în sala de conferințe stăpânită cândva de antrenori precum Andoni Goikoetxea, Esteban Vigo, Miroslav Djukic sau Slavisa Jokanovic. E curățenie lună, vreo 30 de scaune populează încăperea puțin mai mică decât cea de pe Național Arena, iar tablourile care tapetează pereții mă teleportează în istoria clubului.

O vizită a reporterului ProSport în sala de conferițe a trupei care cândva se ciocnea de echipele mari din Primera Division

Din visare mă smulge doar o voce spaniolă. Tipul se prezintă. Așa cum fac și eu. Nu-i rețin numele. Probabil nici el pe al meu. Dar îmi declin identitatea și îi cer permisiunea de a mai urca o nouă serie de scări. Liniștea patriarhală e spartă doar de sunetul discret al camerei foto. Cu gesturi largi și inflexiuni ale vocii, noul meu prieten, Jose să-i spun, îmi arată arhitectura specială a stadionului. Cele patru tribune au înălțimi diferite.

O vizită a fostului președinte al clubului chiar pe stadionul care-i poartă numele: Jose Rico Perez. Material video care vorbește despre atașamentul unui om față de un club

Iar povestea stadionului scoate în evidență ambiția unui om care a crezut cu toată puterea sa în definitivarea unui proiect grandios. Jose Rico Perez, fostul președinte al clubului, e omul care a crezut în stadionul care azi îi poartă numele. Inaugurat pe 4 august 1974, la un meci contra Barcelonei lui Rinus Michels, 0-4 (Rexach, Asensi, Johan Cruyff și Perez) gigantul cu scaune alb-albastre a fost construit în aproape 11 luni. La început avea o capacitate de aproximativ 30.000 de locuri, dar după ce Alicante a fost inclus pe lista de orașe-gazdă a Mondialului din 1982, Rico Perez a cunoscut o upgradare de 8.000 de scaune.

Make-up-ul a fost decisiv. Pentru că Tribuna a II-a a cunoscut o nouă formă.

Prietenul „Jose” îmi spune că Tribuna a II-a a căpătat forma unui tricorn și îmi stârnește curiozitatea. Îi promit că voi căuta pe internet poze panoramice cu arena pentru a surprinde pălăria cu trei colțuri și privirea-mi fuge panoramic. Tribunele sunt abrupte ca în Giulești, iar prietenul Cristi Crețu, o encliclopedie în sport, corespondent ProSport la Coupe du Monde 1998, îmi spune, ulterior, că exteriorul îi aduce aminte de stadionul din Lens.

În anii 80, din cauza colapsului financiar în care s-a aflat clubul, stadionul a fost cedat Primăriei orașului Alicante. Abia în 2007, arena a revenit în gestiunea grupării de pe Costa Blanca

Nu-i țipenie de om la stadion într-o oarecare zi de septembrie, dar uriașul cu tricorn parcă așteaptă weekendul trepidant ce va veni. Dau un search rapid pe siteul oficial al gazdei mele și aflu că tribuna preferată a fanilor e chiar cea cunoscută drept Tribuna Tejero, despre care prietenul meu de ocazie îmi vorbește cu un ușor tremur în glas. Jose îmi mai spune câteva lucruri despre stadion și are aerul unui ghid a cărui muncă a fost eficientă. Mai trag două-trei poze, încarc iPhone-ul și cu un selfie și mai arunc o privire cu coada ochiului spre gazonul care încă parcă mai poartă crampoanele lui Mario Kempes sau David Trezeguet, fotbaliști care au alergat sub culorile trupei de pe Costa Blanca.

Rico Perez e în clubul stadioanelor cu prefixul României, 40. Dar nu-și arată vârsta. O întâlnire cu uriașul cu tricorn e dătătoare de o stare de bine. Te teleportează parcă în vremea care anunța o nouă campioană mondială, echipa lui Zoff, Cabrini, Tardelli, Conti sau Rossi, și-ți lasă niște amintiri pe care poți să le povestești în fel și chip. Și datorită unui ghid de ocazie.

Tribuna a doua, preferata fanilor lui Hercules, are forma unui tricorn. Autobuzele 8a și 11 duc cel mai simplu spre stadion

Îl salut și îi mulțumesc de două ori lui Jose, apoi îmi spune că întâlnirile astea au farmecul lor. Ne strângem mâna și mai schimbăm câteva amabilități.

Îmi trece prin minte o întâlnire, din porțile Național Arena, cu oamenii care păzesc cel mai mare stadion din România. Pe când eram cu Massi, un prieten venit din Italia, mare fan Inter, am vrut să-i arăt stadionul de 55.000 de locuri. Voia să și plătească doar să intre pentru o poză. Ce tur de stadion? Ce organizare? Nu există.

Pe un ton lătrat al băieților care-și făceau meseria, am aflat că nimeni nu poate intra nici să facă o poză. Ce diferență! Amintiri.

Rico Perez e altceva. Mi se mai ivesc zona VIP în față, zona interviurilor și câteva urme ale trecutului. Îl las în spate și îi promit că revin cândva. Dar nu înainte să vizitez și magazinul oficial al clubului, deschis… aproape non-stop. Kelme, partenerul tehnic al clubului, cred că râde și acum cu poftă gândindu-se că mulți vizitatori, ca mine, întreabă de un fular, de o eșarfă. Accesorii… sold out.

În magazinul oficial al clubului, cu 100 de euro îți poți achiziționa un echipament complet de joc. Fularele și eșarfele s-au epuizat.

Deseori, călătorind și descoperind locuri noi, intri într-o spirală fantastică menită să-ți lase un gust bun pentru mult timp. Una din care nu mai vrei să ieși. Și micile imperfecțiuni par perfecte, și oboseala care apasă pe coapse și gambe devine insesizabilă.

Cam așa a fost și întâlnirea mea din Alicante cu uriașul cu tricorn, stadionul care încă mai poartă parcă ceva din Mondialul din urmă cu 36 de ani.

VIDEO Geniul lui Diego Armando Maradona, pe Jose Rico Perez

VIDEO Valul mexican și atmosfera electrizantă de la un meci jucat de Hercules