În urmă cu câțiva ani, pe când Steaua, Rapid și Dinamo ne urcaseră la cer cu rezultatele lor excelente din Cupa UEFA, Karl Heinz Rummenigge striga, vexat, că e anormal ce se întâmplă, că locul României nu e între primele țări de pe continent, că totul e o greșeală. Neamțul își vedea propriul interes, dar spunea, în același timp, un mare adevăr: România nu era/nu este/nu va fi (măcar în viitorul previzibil) pregătită să meargă cu o treime din campionat în cupele europene.
De trei ani încoace suportăm, umiliți, acea prematură (și mincinoasă) ascensiune. N-avem echipe, n-avem conducători, n-avem poliție, n-avem stadioane, n-avem șosele, n-avem hoteluri, n-avem nimic. N-avem ce căuta cu cinci-șase echipe în Liga Campionilor și Europa League. Din 2007, ne convingem în fiecare an de asta.
Povestea de fotbal cu români și nemți aduce a banc vechi, în care Ivan îl întreabă pe Serghei: „E adevărat că am luat-o înaintea americanilor?”. „Da, e adevărat”, spune cel chestionat. „Și vom sta înaintea lor?”, se miră Ivan. Răspunsul clarifică problema: „Nu, că avem pantalonii rupți în tur!”.
Suntem în fundul gol și abia acum realizăm asta.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER