Rubrica PCH: Emil

Pe Emil l-am cunoscut când aveam șosetele mânjite de zgura din
spatele PCH-ului de azi. Purtam mereu după mine o minge „de 35”, un
fel de wild card, pentru a fi acceptat măcar în poartă la o miuță
cu ăia mai mari.

Era un meci în care la Dinamo juca Tararache, iar eu îmi trăiam
bucuria lăsată de gaura din gardul depoului de autobuze de pe
Floreasca și de paznicul de la tribuna 0, care cu 10 minute înainte
de meci, printre dinți și cu privirea în altă parte, îmi arunca un
salvator: „Hai, mă, intră și tu!”. Emil stătea în spatele meu și
m-a șocat urletul lui uscat ce-mi deranja la fiecare ocazie a lui
Dinamo chica grețoasă purtată din dorința bunicii. Fiecare
apostrofare era urmată de un drum până la marginea balconului,
acolo de unde în filmele cu Toma era chemat la start câinele
Costel. Emil se întorcea de fiecare dată pe scaun cu tâmplele și
fălcile rumenite de nervi de un roșu aprins.

Timpul a trecut, Dinamo a mai luat niște titluri și niște Cupe
și tot nu a ajuns în Champions League. Mingea mea „de 35” și-a
găsit sfârșitul în sârma ghimpată din curtea școlii, zgura din
spatele peluzei s-a transformat în covor sintetic, iar eu aud „Hai,
mă, intră și tu!” doar după ce arăt acreditarea. Emil e tot acolo,
nelipsit și la fel de roșu în obraji, cu buzele deja crăpate de
dialogul său brutal cu arbitrii, adversarii sau jucătorii lui
Dinamo. Timpul l-a schimbat însă și pe el. Parcă dorind să-i facă
un cadou, i-a colorat părul în alb. Un alb ce pe Emil îl prinde
perfect, cu fălcile și tâmplele lui mereu roșii.