S-a stins din viață Ion Cupen, unul dintre cei mai mari gazetari de sport din România. Citiți un material emoționant scris de maestru la dispariția lui Nicolae Dobrin

Ion Cupen, unul dintre cei mai talentați ziariști pe care România i-a avut, s-a stins din viață vineri dimineață, la ora 9.

În vârstă de 73 de ani, maestrul avea probleme cardiace, care, pe fondul diabetului dobândit încă din tinerețe, au dus la complicații. De altfel, acesta abia fusese externat din spital joi, la cererea sa, dar organismul său nu a mai putut lupta cu boala.

Câștigător a numeroase premii, între care și cel de „ziaristul anului”, dar și al premiului „Ioan Chirilă”, Ion Cupen a fost unul dintre bastioanele presei sportive românești.

• Ion Cupen a debutat în presa sportivă inainte de 1989 la ziarul „Sportul” și a lucrat în cariera sa la cele mai importante redacții de sport din România.

Socotit de mulți dintre colegii de redacție de la „Sportul” cel mai talentat ziarist dintre toți cei care au scris despre sport, Ion Cupen a avut de suferit, până în 1989, din cauza faptului că nu avea dosarul „curat”, Securitatea nepermițându-i să efectueze deplasări în străinătate. Talentul fabulos nu i l-a putut îngrădi însă nimeni, Cupen bucurându-se în lumea fotbalului de un respect enorm.

Citiți un editorial emoționant, scris de maestrul Ion Cupen în „Evenimentul zilei” la dispariția unui alt colos al sportului românesc, Nicolae Dobrin, în iulie 2007!

„Prințul din Trivale

Câteodată simt nevoia să cobor pe o frânghie de mătase în groapa cu amintiri.

Să cotrobăi prin cioburile lor, să le șterg de colb, să încerc să reconstitui scene marcante și personaje de neuitat. Și să le salt pe muchia prezentului ca pe niște fragmente ale unor povești fără de început și fără de sfârșit.

Mă gândesc la Dobrin. Singurul cuvânt din limba română pe care îl cunoștea marele Eusebio la descinderea sa recentă pe meleaguri clujene. Nici că s-ar putea o flatare mai emoționantă. Într-adevăr, Dobrin a fost un exemplar unic. Urcase de jos, de pe Ștrandul Argeșului, o pajiște tăiată de râu, dispărută azi, pe care puștimea încingea meciuri non-stop.

Talent precoce, a debutat la 14 ani în prima divizie. A uimit prin tehnicitate desăvârșită, rafinament, simț tactic, șut parșiv, altruism și fair-play. Dribla năucitor, cu privirea sus, parcă pentru a dibui un alt orizont, mai larg, doar la îndemâna lui. Lansa coechipierii pe poteci știute numai de el, întotdeauna nepăzite de adversar. Farmec, culoare, eficacitate. Și o continuă desconsiderare a prejudecăților, mototolind cu zâmbetul pe buze regulamentele posace ale vieții sportive.

Noi, gazetarii, îl numisem pe Dobrin „Prințul din Trivale”. Un titlu nobiliar retras în anii ’80, când vremurile se aspriseră, pentru a nu umbri cumva cultul deșănțat al personalității rezervat unui singur om. L-ați ghicit. E vorba de Dictator, același care a stopat transferul piteșteanului la Real Madrid, ce și-l dorea cu ardoare.

N-am să pot pricepe niciodată ce a fost în mintea despotului. Să nu se creeze un precedent sau teama de a înstrăina un bun național, încăpând în același talger cu, să zicem, Coloana Infinitului sau Arcul de Triumf?

Inutil să mai spun că Dobrin avea țara la picioare și județul natal la degetul mic. Simpla apariție pe stradă stârnea furori și năștea alaiuri. Pe tava recunoștinței de a-i fi contemporan, toată lumea cotiza. Odată, după un meci în care strălucise, ca de obicei, am avut onoarea să-i fiu tovarăș la stropirea evenimentului. După un ritual pe care nu-l cunoșteam, s-a aburcat apoi la volan, cu mine în dreapta, a luat un viraj scrâșnit pe contrasens, pe sub cozoroacele milițienilor de la Circulație, care-l salutau respectuos.

A oprit îin curtea stadionului, unde pâlcuri de admiratori comentau încă partida. A întredeschis geamul de la portieră. Inși bine hrăniți după înfățișare, parlagii, aveam să aflu, s-au repezit cu chiote de fericire, înghesuind prin crăpătura geamului teancuri de bancnote, ce i-au umplut poala. O contribuție mândră la pușculița fără fund a Prințului.”

Dintre toate ofrandele cu iz de seif, de bar sau de budoar, una singură s-a lipit pe veșnicie de sufletul marelui fotbalist. Atunci când, într-o iarnă, aflat cu echipa în cantonament la Cabana Voina, un pui de țăran, adulmecându-i urma, a luat sub tălpi pe un ger năprasnic vreo 14 kilometri pentru a-și întâlni idolul. L-a găsit la masă. S-a apropiat sfios, tăcut, lăcrămând de emoție și i-a întins o portocală scoasă de sub suman. După care a dispărut ca un abur.
Omagii, Prințule din Trivale!”