Alnajjar Hosni are 29 ani și este de 13 ani în România. Medic rezident la Spitalul Colentina din București, palestinianul joacă fotbal, în liga a V-a din Capitală, pentru Rapid Frumoșii Nebuni ai Giuleștiului. FNG este echipa înființată de fanii alb-vișinii care s-au dezis de proiectul Academia Rapid, cel din care s-a lansat formația care activează, în prezent, în Superliga. Hosni, care a crescut în Gaza până la 17 ani, poveștește din unghiul palestinienilor evenimentele cutremurătoare care se pretrec în Orientul Mijlociu. ProSport a publicat, marți, mărturia lui Idan Golan, fotbalistul israelian care evoluează la Gloria Buzău.
De cât timp sunteți în România și cu ce vă ocupați?
Eu am 29 de ani și am venit aici în urmă cu 13 ani. Am făcut-o pentru studii, mă pregăteam de facultate, tatăl meu, acum 30 de ani, a fost și el student aici și și-a făcut prieteni, cunoaște situația, lucrează. În clasa a XI-a am ajuns în România cu părinții și cu frații mei. Am terminat școala la un liceu palestinian, în București, după am făcut un an de limba română și am intrat la medicină. A fost o decizie inspirată, am fost primiți într-o țară care ne-a ajutat, ne-a oferit studii, locuri de muncă, suntem mulțumiți de tot ce am primit, însă, în acelasi timp, când ne gândim ce e în Gaza, ce e în țara noastră, ne doare.
Acesta a fost singurul motiv pentru care ați ajuns în România, săs studiați?
Sunt mai mulți factori. Situația de acolo, din zonă, a contat foarte mult și a rămas pe retina mea, copil fiind, tot ce am văzut și am trăit. Eu acolo am locuit, până la 16-17 ani, în Fâșia Gaza.
Cum era situația în Fâșia Gaza prin ochii unui tânăr de 17 ani, atât cât aveați dumneavoastră când ați plecat?
Foarte grea. Așa a fost de 100 de ani de când este acest conflict între Palestina și Israel. Acum este și mai grea. Și în urmă cu 15 ani, 20 de ani, tot război era. Am și amintiri frumoase, ca orice copil, dar și unele triste, pentru că am trăit războiul, atât cel dintre Palestina și Israel, cât și războiul civil. Așa că trăiesc în gând cu amintiri mixte. Acolo, niciodată nu ești sigur că mâine mai trăiești. Nu există locuri sigure, din păcate eu, copil fiind, am văzut tot ce vedeți voi în filme, am trăit cu bombe, oameni morți pe stradă, cu toate nenorocirile unui război. Ceva cu ce o să rămân toată viața, iar pentru cineva care a trăit la vârsta copilăriei așa ceva este imposibil să se vindice de imaginile astea. Sunt doctor rezident, dar nici măcar cu un psiholog sau cu toți psihologii din lume, o să fie greu să îmi scoată cineva din minte imaginile acelea. O să le port cu mine toată viața.
Cum percepeți, de aici din România, ce se întâmplă în prezent, în ultimele două săptămâni?
Au mai fost momente de genul, însă nu în această măsură, cu un număr așa de mare de victime, să ajungi la 5000 de oameni morți în două săptămâni, dintre care 1000 de copii… . Nu îmi găsesc cuvintele… (n.r. ezită câteva secunde). M-ați sunat aseară, trebuia să facem interviul, (n.r. marți, 18 octombrie) și n-am putut să vorbesc, îmi cer scuze. Când m-am întors de la spital, am deschis Facebook, Instagram și era plin de știri, m-a afectat foarte tare din punct de vedere emoțional, nu am mai putut să fac nimic. Am văzut filmulețe groaznice, numărul de morți și, mai ales că era vorba de un spital. Toate victimele erau pacienți și cadre medicale. Pentru mine a fost crunt.
Mai aveți rude și neamuri în Fâșia Gaza, țineți legătura, ce știți despre ei?
Da, da, prieteni din copilărie, rude, mătușile mele sunt acolo, vecini, mulți oameni apropiați. Mă aud cu ei din când în când, acolo a căzut conexiunea, nu e curent, nu e internet, nu e apă. Din două în două zile, din cinci în cinci zile, aud vești de la ei, doar câte un mesaj, să știu că încă sunt în viață. E foarte greu să aștepți acel mesaj, oricând poate veni o veste proastă, stăm cu inima strânsă și suntem cu mâinile legate. Acolo, în Gaza, nu mai este niciun loc sigur, oamenii se ascund în școli, în spitale, dar se pare că nici acolo nu sunt protejați, ați văzut ce s-a întâmplat aseară în spital (n.r. marți).
Credeți că este posibil să fie închis, sigilat, acest conflict care durează de foarte mult timp, iar acum pare scăpat de sub control?
Din păcate, personal vorbesc, eu nu cred că… sper să existe o soluție în care ambele popoare să trăiască în liniște, dar din păcate sunt foarte multe lucruri la mijloc care nu permit acest lucru. E un joc politic foarte complicat în care sunt implicate mai multe țări, nu doar Palestina și Israel, poate că și alții mai au interese acolo. E ceva foarte complicat, dacă ar fi putut fi rezolvată, s-ar fi rezolvat, dar e de o sută de ani și uite că se auctizează. Nu văd prea aproape o rezolvare, însă sper să vină o zi și să se oprească tot, e păcat de viețile care se pierd.
Ce ați simți în momentul în care ați aflat că Hamas a atacat Israelul și, în urma acestui asalt, foarte mulți oameni, tineri, și-au pierdut viața sau au fost luați ostatici?
Nu sunt pro pentru niciun act de violență, indiferent că vorba de palestinian, evreu, african, european. Nu poți lua viața unui om pentru nimic în lume. Din păcate, în asta sunt implicați și paletinieni și israelieni, actele astea de violență, de omor, sunt de ambele părți și reflectă, cutremurător, în numărul de victime, 5000 de palestinieni și vreo 2000 de evrei. Și vorbim de 10 zile, două săptămâni, e prea mult, e un număr mult prea mare. Îmi doresc să nu degenereze și în ate zone, e tot ce îmi doresc.
Ați pierdut pe cineva drag în perioada asta?
(N.r. tace lung și respiră adânc). Da! Și acum, în astea două săptămâni și înainte. Da… da. Săptămâna trecută a murit un prieten. Cu el jucam fotbal când eram mici. Veștile astea sunt sfâșietoare. Eu nu am mai fost în Gaza de 12 ani, însă am ținut, mereu, legătura cu tot ce a însemnat copilăria mea. Vorbesc de ultimele două săptămâni, pentru că eu cunosc mulți oameni care, în decursul anilor, au fost victime în războiul ăsta.
Aveți vreun prieten evreu?
Prieteni… nu. Am avut colegi de facultate, însă nu am avut probleme, ne salutăm, nu eram prieteni, însă nici ceva de împărțit, nu prea discutam de acest subiect, nu avea rost, fiecare e cu părerea lui. Am evitat și așa a fost mai bine.
Cum ați ajuns să jucați la Rapid Frumoșii Nebuni ai Giuleștiului?
Vin la fotbal de plăcere, joc de vreo cinci ani, înainte de Pandemie. Am găsit pe Facebook, pe pagina lor, era un anunț, un trial, un test pentru jucătorii care vor să ajungă la echipă. M-am prezentat și m-au acceptat. Înainte de FNG am mai fost și la alte echipe, tot în liga a- IV-a sau a- V-a, amator. Am ajuns la Rapid și mi-am făcut prieteni. Sunt fundaș central. Pentru mine e ceva foarte frumos ce se întâmplă la această echipă, noi jucăm în liga V-a acum, am fost în liga a IV-a și, de obicei, echipele de amatori nu au suporteri, la noi e ceva special, vin băieții la fiecare meci, indiferent dacă e departe sau se joacă aproape, cântă indiferent de rezultat. Suntem peste tot acasă… .
Cum ați fost primit?
Foarte, foarte ok. Legătura dintre mine și colegii din echipă nu este doar la meciuri, am devenit prieteni și în afara terenului.
O ultimă întrebare. V-ați întoarce, vreodată, în Gaza?
Așa cum am spus am fost, ultima oară, în urmă cu 12 ani, într-o vară. Din păcate granițele nu sunt deschise mereu, eu lucrez aici și pot să rămân blocat, risc cu locul de muncă pe care îl am aici. Dar să știți că îmi este dor de Gaza, de țara mea, dar, din păcate, situația nu permite să mai fac o vizită. Noi suntem stabiliți în România, avem casa noastră, avem locuri de muncă. Consider România, la fel cum este Palestina, țara mea, mi-a oferit tot ce am avut nevoie. La anul o să dau examenul pentru a obține cetățenia.
Mesajul meu este pentru toată lumea, palestinieni și israelieni, este un strigăt pentru a opri războiul. Nu câștigă nimeni! Toți oamenii care au murit în aceste două săptămâni sunt, în marea lor majoritate copii, de 5 ani, 3 ani, 2 ani…! În final, suntem toți oameni și doare, doare crunt” – Alnajjar Hosni
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER