Peruvianul Mario Vargas Llosa a construit un roman, „Sărbătoarea țapului”, în jurul generalului Rafael Leonidas Trujillo y Molina. În funcție de context și anturaj, comandantul care a instaurat în Republica Dominicană un regim mulat pe cultul personalității și pe autoritarism sangvinar avea două supranume. Gudurătorii, veleitarii și carieriștii uleioși îl înrămaseră în formule gen „Șeful” sau „Binefăcătorul”, pe când adversarii din umbră și cârtitorii îi spuneau „Țapul”, satirizându-i, printre altele, apetitul sexual. În realitate, sărbătoarea țapului era o baie de slavă și iubire impusă cu patul puștii, în care până și Bisericii i se ceruse să contribuie la entuziasmul contrafăcut. Clerul se conformase, așa încât toate lăcașurile sfinte din țară arborau la loc vizibil bannere imense pe care scria „Dios en cielo, Trujillo en tierra” (Dumnezeu în ceruri, Trujillo pe pământ). Sărbătoarea țapului era versiunea folclorică a unei dictaturi devastatoare, rețeta prin care populația își suspenda revolta și se refugia în ficțiuni tropicale, în dansuri grotești și în apropouri mitologice.
Fotbalul românesc trăiește, la rândul lui, sub câteva dictaturi: a mediocrității, a infrastructurii precare, a competenței mimate, a scandalului proliferant. Și fiindcă trebuia să se găsească un ambalaj festiv pentru toate acestea, n-a trecut mult și formula s-a cristalizat în întreaga ei splendoare. Ea se numește Sărbătoarea țapului ispășitor și însoțește aproape fiecare meci al aproape fiecărei etape. Sărbătoarea amintită confecționează explicații și alibiuri prin care sărăcia fotbalului nostru e ocrotită fără fisuri. Nu există întâmplare sau episod pentru care să nu se găsească o cauză falsă. Țapul ispășitor e animalul favorit din toate ogrăzile. Stângăciile de maidan sunt pitite în spatele aceluiași paravan justificativ: a plouat, terenul a fost greu, ne-au lipsit doi fundași, s-au certat acționarii, ni s-a transferat vârful de atac, ne-a ciupit arbitrul, a fost marți, 13, planetele s-au aliniat defavorabil etc. În schimb, n-am auzit pe nimeni invocând unul dintre motivele reale și dureroase ale involuției: ne lipsește cultura pasei. Iar aici n-are rost să pomenim de Xavi sau Guti, repere în materie. Problema jenantă și presantă este că Valladolid sau Chievo pasează incomparabil mai bine decât candidatele noastre la titlu. Iar cine pețește campionatul prin degajări, heirupism, superstiții și oftaturi mistice nu face decât să-și asigure eșecul.
articol scris de Radu PARASCHIVESCU
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER