Sărbătoarea țapului ispășitor

Peruvianul Mario Vargas Llosa a construit un roman, „Sărbătoarea
țapului”, în jurul generalului Rafael Leonidas Trujillo y Molina.
În funcție de context și anturaj, comandantul care a instaurat în
Republica Dominicană un regim mulat pe cultul personalității și pe
autoritarism sangvinar avea două supranume. Gudurătorii, veleitarii
și carieriștii uleioși îl înrămaseră în formule gen „Șeful” sau
„Binefăcătorul”, pe când adversarii din umbră și cârtitorii îi
spuneau „Țapul”, satirizându-i, printre altele, apetitul sexual. În
realitate, sărbătoarea țapului era o baie de slavă și iubire impusă
cu patul puștii, în care până și Bisericii i se ceruse să
contribuie la entuziasmul contrafăcut. Clerul se conformase, așa
încât toate lăcașurile sfinte din țară arborau la loc vizibil
bannere imense pe care scria „Dios en cielo, Trujillo en tierra”
(Dumnezeu în ceruri, Trujillo pe pământ). Sărbătoarea țapului era
versiunea folclorică a unei dictaturi devastatoare, rețeta prin
care populația își suspenda revolta și se refugia în ficțiuni
tropicale, în dansuri grotești și în apropouri mitologice.

Fotbalul românesc trăiește, la rândul lui, sub câteva dictaturi:
a mediocrității, a infrastructurii precare, a competenței mimate, a
scandalului proliferant. Și fiindcă trebuia să se găsească un
ambalaj festiv pentru toate acestea, n-a trecut mult și formula s-a
cristalizat în întreaga ei splendoare. Ea se numește Sărbătoarea
țapului ispășitor și însoțește aproape fiecare meci al aproape
fiecărei etape. Sărbătoarea amintită confecționează explicații și
alibiuri prin care sărăcia fotbalului nostru e ocrotită fără
fisuri. Nu există întâmplare sau episod pentru care să nu se
găsească o cauză falsă. Țapul ispășitor e animalul favorit din
toate ogrăzile. Stângăciile de maidan sunt pitite în spatele
aceluiași paravan justificativ: a plouat, terenul a fost greu,
ne-au lipsit doi fundași, s-au certat acționarii, ni s-a transferat
vârful de atac, ne-a ciupit arbitrul, a fost marți, 13, planetele
s-au aliniat defavorabil etc. În schimb, n-am auzit pe nimeni
invocând unul dintre motivele reale și dureroase ale involuției: ne
lipsește cultura pasei. Iar aici n-are rost să pomenim de Xavi sau
Guti, repere în materie. Problema jenantă și presantă este că
Valladolid sau Chievo pasează incomparabil mai bine decât
candidatele noastre la titlu. Iar cine pețește campionatul prin
degajări, heirupism, superstiții și oftaturi mistice nu face decât
să-și asigure eșecul.

articol scris de Radu
PARASCHIVESCU