Și totuși, de ce cântă?
La început, totul e normal. „Roma, Roma, Roma”, imnul lui
Venditti, se aude ca o declarație de dragoste colectivă. Nu tace
nimeni, de la Rosella Sensi la ultimul pici venit cu unchiul. În
tribună, Novak Djokovic și Rafael Nadal fotografiază tribuna
roșu-galbenă cu telefonul mobil, de parcă imortalizarea acestui
crescendo al pasiunii ar putea să conțină vreun dram de fidelitate.
Imnul are o siropoșenie diabetizantă, iar valurile de miere
muzicală dau impresia, mai mult ca oriunde, că echipa e soția
publicului. Sigur, există și „You Will Never Walk Alone”, dar acolo
e vorba de altceva: de o afacere pur bărbătească, de mușchi,
treninguri jilave, halbe rase frenetic și refuzul oricărei forme de
idilism. Liverpool înseamnă suferință fără crâcnire, entuziasm
brutal și solidaritate frământată sub ploi și crampoane. Roma e
„una storia d’amore”, un imbroglio sentimental, un amestec de joc
și joacă.
Meciul se termină. Roma pierde jocul și, foarte posibil,
campionatul. Camerele nu-i mai vânează pe cei doi tenismeni. Ele se
ocupă, în schimb, de figurile învinșilor, mutându-se de la Mexes la
Totti, cu o escală la Baptista. „France”, „il nostro capitano”, e
consolat chiar de cel pe care îl luase cândva sub aripă, Cassano
cel zăbăuc și talentat. În jurul lor, Olimpico reia concertul.
Tribuna e cotropită de o vietate enormă, un păsăroi cu mii de aripi
roșu-galbene. Steagurile sunt evantaie ale speranței și însoțesc
drumul romanilor spre vestiare. Nimeni nu fluieră, nimeni nu
înjură. Bordurile și carabinierii rămân la locul lor.
De ce cântă galeria Romei atât de frumos la înfrângere? Din două
motive fără legătură cu fotbalul. Primul vine din substanța însăși
a orașului, din felul cum cade lumina prin tavanul decupat al
Panteonului pe mormântul lui Rafael, din noblețea decăzută a
caselor, din aleile încălzite de soare în Trastevere, din lenea
erotică a pisicilor din Campo de’ Fiori, din veghea pinilor care
l-au fermecat pe Respighi, din bucuria portocalilor care tivesc Via
Barberini, din zumzăiala Pieței Navona, din cenaclul nocturn al
Fontanei di Trevi. Când trăiești într-un asemenea loc, te simți
obligat să cânți mereu. La Roma, parcă și veștile proaste lovesc cu
milă. Ți se anunță mărirea chiriei și-ți vine să răspunzi cu
„Nessun Dorma” sau „Azzurro”.
Al doilea motiv e atât de simplu, încât ești de multe ori tentat
să nu-l vezi. Iubirea pentru Roma nu are clauze de victorie și
prime de obiectiv. E aceeași la victorie, la egal, la înfrângere și
la pierderea campionatului. De ce? Fiindcă, dacă răsucești numele
echipei și-l parcurgi de la coadă la cap, obții Amor. Și‑atunci îți
râd pupilele, chiar dacă îți lăcrimează sufletul.