Să spunem că suntem în urmă cu 25-30 de ani. Adică undeva între 1984 și 1989. În ultimii ani ai comunismului. În România e frig, e iarnă aproape mereu. E ianuarie, circulația mașinilor personale e interzisă, Ceaușescu face economii la benzină. Tot petrolul românesc, brut sau prelucrat, se exportă. Facem eforturi să acoperim datoria externă. Rafturile magazinelor sunt goale, imensele console ovale din mijlocul amplelor Alimentara cu Autoservire sunt cocoșate de niște inutile borcane cu bullion. La raioanele de mezeluri atârnă niște slănini imposibile, iar alături sunt stivuite cutii de creveți vietnamezi. Cine a avut rude la țară să taie porcul, o mai duce într-un fel. Cine nu, se așază la cozi interminabile, în spatele magazinelor, unde arareori, mai ales sâmbăta, se aduc pui clorotici de Crevedia, străvezii de vezi prin ei, sau un parizer atât de plin de apă încât dacă e ger, îngheață în sacoșă până acasă.
Caloriferele sunt reci, lumina se stinge periodic în cartiere, câte o oră-două, să se facă economie, la televizor programul e de două ceasuri și se transmit doar tâmpenii patriotice. Oamenii și-au adus de la țară lămpi cu gaz, ca să le poată învăța copiii pentru facultate, iar adulții, vârâți în halate de molton, cu câte trei ciorapi de lână în picioare, citesc ziarul SPORTUL, procurat cu greu, la coadă.
Acolo oamenii află, teoretic, noutăți despre fotbaliști. Materiale aride, fără cap și fără coadă, dar despre fotbal. În plină iarnă aflii, se scriu doar câteva rânduri despre asta, că Steaua a plecat în turneu în Italia, că Dinamo e prin Olanda, iar Universitatea Craiova se pregătește, patriotic, la Breaza. Victoria, Flacăra Moreni, FC Olt, protejatele regimului, au și ele turnee bune în străinătate, de unde componenții lor au numai de câștigat. Fotbalistic, dar și finannciar.â
Amatorii profesioniști În România fotbalul era declarat amator. Ca noțiune, jucătorii practicau acest sport de plăcere, în timpul lor liber de elevi, studenți, mineri, militari, milițieni, forjori, sudori, economiști, profesori sau ce-or fi fost. Ca realitate nu era deloc așa. Ministerele, combinatele, uzinele sau facultățile care finanțau fotbalul le ofereau jucătorilor locuri de muncă. La Steaua și la Dinamo era cel mai bine. Dacă aveai liceul, te făceau ofițer, de Armată sau de Miliție, după caz. Dacă nu-l aveai, îți împodobeau umerii cu table de plutonier. Îți luai leafa aferentă gradului, plus un soi de îndemnizație de efort, hotărîtă de Federație. Urmau apoi primele, mai ales pentru succesele din cupele europene, iar în anii comunismului, mai ales în ultimii, echipele românești atingeau frecvent primăvara.
Suta de mii a lui Hagi Povestește Gheorghe Hagi, poate cel mai reprezentativ produs al epocii: ,, În acei ani, un fotbalist bun o ducea foarte bine pentru România. Eu, la Steaua, ajungeam în lunile bune să câștig chiar și 100.000 de lei. Aici intra totul, echipă națională, echipă de club, prime, salariu. Să nu înțeleagă că toată lumea o ducea așa, ci doar noi, de la Steaua, de la Dinamo, care jucam pentru România. Pe lângă toate astea, când plecam în străinătate, aduceam aparate video, cafea, blugi. Sau, când aveam performanțe, primeam aprobări de Dacie sau de Aro, pe care le vindeam. Pe lângă suta mea de mii, părinții mei, oameni obișnuiți, primeau cam 2.000 de lei pe lună”.
Valorificarea resurselor externe Spuneam mai înainte ceva despre blugi, cafea și video. Aceste bunuri erau imposibil de găsit în țară și atunci se aduceau pe sub mână din străinătate. Cafeaua, de exemplu, era o marfă redutabilă a anilor optzeci. Produsul aproape că dispăruse din comerțul socialist, unde fusese înlocuit de NECHEZOL. Acesta era un praf negricios, obținut din ovăz, năut și cine mai știe ce, înnegrind în mod falsși amăgitor ceștile românilor. Cafeaua adevărată era extrem de scumpă. O pungă de 250 de grame, ambalată la vid, costa cam 300-400 de lei. Se ajunsese ca un kilogram să se dea cam cu 1.500 de lei, mai mult de jumătate dintr-un salariu mare al epocii. La fel, blugii. În magazinele universale se găseau niște pantaloni de doc albastru, produși la Scornicești, fără nicio legătură cu blugii originali. Aceștia, cu etichetele lor de firmă, la care puțini visau, se dădeau cam cu 1.500-1.800 de lei. Închipuiți-vă că dintr-o deplasare în străinătate, și erau mai multe într-un an, un jucător aducea măcar 10 kilograme de cafea și 10 perechi de blugi, pe care le valorifica pe piața neagră.
Cafeaua și avionul Victoriei Una dintre răsfățatele epocii era Victoria București, echipa Miliției capitalei, prezidată de Mitică Dragomir. Calificată în primăvara europeană, formația lui Coraș, Costel Solomon sau Damaschin primea turnee bune, de unde se întorcea încărcată de glorie și bani. O dată, când s-a pleact cu autocarul, s-a cumpărat atâta cafea, încât nu numai că n-au mai avut loc jucătorii, dar au fost demontate și scaunele pentru a se face loc sacilor cu prețioasa marfă. Conducătorii și antrenorii o băgaseră pe mânecă, echipa nu mai avea cu ce să se întoarcă. Nimeni dintre șefi n-avea curajul să sune la București, unde generalii ar fi luat foc dacă ar fi auzit despre trimiterea unui avion de întoarcere. Atunci s-a apelat la jucători, care au format numărul generalilor. Știți, tovarășul, suntem obosiți, am avut multe meciuri, multe antrenamente, am dori un avion, ne dor oasele să mai stăm atâta în autocar. Iar șefii se înmuiau, avionul pleca imediat să-i aducă pe băieți, iar autocarul burdușit se întorcea alene și firește că intra în țară necontrolat la frontieră, că doar nu era nici un grănicer nebun să se apuce să percheziționeze un autobuz pe care scria VICTORIA BUCUREȘTI.
Aprobările, izvor de viață Cum spunea mai înainte Hagi, la Steaua era bine, un bine pentru România, dar un bine în condiții de performanță. Între 1986 și 1990, într-un singur an echipa s-a stins din Europa înainte de a atinge măcar semifinalele. Iar aceste lucruri erau răsplătite. Unele dintre cele mai eficiente pârghii erau tranzacțiile auto. De exemplu, nu oricine putea avea ARO. Mașina de teren a românilor se putea obține doar cu aprobare de la Partid. Șefii Armatei luau aprobări de la activiști și le dădeau jucătorilor. Aceștia le vindeau și făceau rost de sume importante. Se mai tranzacționau și Daciile luate peste rând. Ca să-și ia mașina națională, oricine trebuia să se înscrie pe o listă de așteptare, unde trebuia să steala coadă și patru-cinici ani. Fotbaliștii, prin relații, puteau face rost de numere de ordine peste rând. Mașinile erau livrate imediat, însă cu vreo 120.000 de lei, în loc de prețul official de 70.000. Se găseau destui mușterii dornici să dea 50.000 de lei în plus în loc să meargă cinci ani cu tramvaiul.
Cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc, câștigarea Cupei Campionilor de către Steaua în 1986, a fost răsplătită mai puțin decât câștigă astăzi un fotbalist mediu într-o lună în România I foto: arhivă
Primii muguri ai marketingului Cluburile de fotbal erau structuri vii, iar în fruntea lor se situau destui băieți isteți. Grosul banilor proveneau de la unitățile tutelare, Armată, Miliție, uzine, Universități. Dar bani se puteau face și altfel. De exemplu, în interiorul stadioanelor erau diverse chioșcuri cu mici, bere, sucuri, înghețată. Cum în tribune veneau zeci de mii de oameni, veniturile erau garantate. Alteori, primii germeni ai marketingului apăreau fără ca aceia care-l practicau să știe cum se numește. De exemplu, prin 1988 Bucureștiul era împânzit de pungi de plastic cu stema Victoriei. Celebra pungă de un leu ale cărei toarte au mângâiat palmele românilor decenii la rând băga în buzunarul entității conduse de Mitică Dragomir sute de mii de lei. Din acești bani, de cele mai multe ori negri, se achitau prime care, alături de salarii, rotunjeau veniturile jucătorilor și antrenorilor.
Mult mai săraci ca occidentalii și atunci
Acel bine și foarte bine descris mai sus era raportat la România. Dacă transpunem în valută, ajungem la concluzia că nu era chiar așa. La oficial, dolarul se apropia de 25 de lei, iar 100.000 de lei puteau însemna 4.000 de dolari. Însă oficial dolari nu existau. Ei se puteau procura la negru de la bișnițari, iar prețul lor urca până la 100 de lei. Ceea ce însemna că un jucător bun, de Steaua sau de Dinamo, cu selecții la echipa națională și cu prezențe în fazele avansate ale cupelor europene, cu toată sonoritatea sutei de mii de care aminteam, abia dacă strîngea 1.000 de dolari pe lună.
Prin comparație, în 1982, echipierii Germaniei Federale au încasat câte 500.000 de mărci (cam 350.000 de dolari) pentru că s-au calificat în finala Campionatului Mondial. Dacă ar fi și câștigat-o, ar fi luat un million de mărci.
Tot prin comparație, Maradona (foto) câștiga la Napoli (echipă care n-a avut în acei ani performanțele Stelei, rezumându-se la o singură Cupă UEFA) peste 200.000 de dolari pe lună. Iar un om obișnuit al lui Napoli, Ciro Ferrara, să spunem, tot lua 30-40.000 pe lună. Sume față de care mia de dolari a lui Hagi pare mărunțiș.
Cât câștigă astăzi jucătorii de fotbal din România
Lobonț a prins vremea salariilor uriașe în fotbalul românesc
În 2014, cel mai bine plătit fotbalist din Liga I este Lucian Sânmărtean, de la FC Vaslui. Mijlocașul de 33 de ani primește anual 380.000 de euro, dar cazul său este unul aparte în fotbalul românesc, unul în care medial salarială a scăzut dramatic în ultimii ani. Steaua, campioana ultimei ediții, a avut timp de câteva sezoane o limită de 10.000 de euro pe lună pentru salariile jucătorilor. Această barieră era depășită de doar câțiva dintre fotbaliștii din Ghencea: Ciprian Tătărușanu, Alexandru Bourceanu sau Cristi Tănase. Accederea în grupele Ligii Campionilor, competiția cu cele mai mari premii din fotbalul european, a făcut ca media salariilor de la Steaua să crească și în lotul campioanei au apărut jucători precum Pantelis Kapetanos, Fernando Varela – ambii cu 20.000 de euro pe lună, Claudiu Keșeru (15.000 de euro) sau Federico Piovaccari (17.500 de euro). Situația italianului Piovaccari este însă una aparte. Atacantul este sub contract cu Sampdoria, cu un salariu de 700.000 de euro pe an, iar Steaua achită doar 210.000 de euro.
Alte două formații care își permit să ofere salarii generoase în Liga I sunt Astra, club deținut de Ioan Niculae, și Petrolul. „Lupii”, sprijiniți și cu bani publici, au adus în această iarnă doi fotbaliști costisitori, pe Adrian Mutu (30.000 de euro pe lună) și pe Ianis Zicu (21.000 de euro pe lună), în timp ce Astra are în lot mai mulți fotbaliști cu salarii peste media Ligii I.
Dinamo scade salariile Dacă Steaua a profitat la maximum de pe urma participării în Liga Campionilor, multe alte cluburi din Liga I au fost nevoite să micșoreze salariile jucătorilor sau să despartă de cei mai bine plătiți fotbaliști din cauza lipsei banilor. Cel mai elocvent exemplu este cel al lui Dinamo, un club la care salariul mediu este, cu aproximație, de 3.500 de euro pe lună. În această iarnă, „câinii” au renunțat la Alexandru Curtean și la Srgian Luchin. „Toată lumea știe că eu și Luchin aveam cele mai mari salarii, unele cu mult peste cele ale colegilor, așa că transferurile se impuneau”, a explicat Curtean în momentul transferului la Botev Plovdiv. Cei doi fotbaliști câștigau 12.000 de euro pe lună la Dinamo. Acum, cel mai mare salariu în Ștefan cel Mare este cel al lui Steven Thicot (8.000 de euro lunar). Și FC Vaslui, cu excepția lui Sânmărtean, și CFR Cluj au început să fie mai atente la sumele din contract față de anii precedenți când cele două formații se aflau în topul echipelor care ofereau cele mai mari salarii.
Puștii lui Hagi cresc pe bani puțini Forța financiară a echipelor din Liga I poate fi observată cu o simplă privire asupra clasamentului. Astfel, în subsolul campionatului media salarială nu depășește 2.500 de euro. Un exemplu în acest sens este Viitorul Constanța, o echipă la care majoritatea fotbaliștilor câștigă în jur de 1.000 de euro pe lună. Singura excepție este Nicolae Dică, veteranul lotului și omul cu un salariu lunar de 3.500 de euro. Fotbaliștii din Liga I regretă perioada de aur din urmă cu opt ani atunci când, spune Marius Croitoru (FC Botoșani) „oriunde te duceai primeai 7-8.000 de euro”. Mijlocașul de 33 de ani spune că în acea perioadă salariile erau exagerate pentru Liga I: „S-a sărit calul, ca să nu folosesc cuvinte mai grele. Au fost salarii prea mari! Acum este o normalitate din acest punct de vedere! Trebuie întâi să arăți că ai valoare ca să ajungi la Steaua și să câștigi 10.000 de euro pe lună sau mai mult. Înainte era altfel și poate și din acest motiv am ajuns în situația în care suntem acum”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER