Succesul din spatele unei retrageri premature: a vrut diplomă de inginer și acum are propria afacere. Răzvan Damian a spus „adio” fotbalului la 25 de ani

Material publicat în ediția tipărită săptămânală ProSport, distribuită în fiecare marți, împreună cu Ziarul Financiar

• La 25 de ani, Răzvan Damian juca în Liga I, la Gloria Bistrița, dar a decis să renunțe la fotbal pentru a intra în afaceri. Acum este patronul unei firme de consultanță în domeniul construcțiilor

„Am intrat în fotbal anonim și am ieșit la fel”, povestește, modest, bărbatul de 32 de ani care, cu doar câteva minute în urmă, ieșea dintr-una dintre clădirile de birouri din București, după o întâlnire de afaceri. E îmbrăcat smart-casual, cu pulover vișiniu și cămașă albă, tipic mediului în care, de aproape șapte ani, își desfășoară activitatea.

Înainte de cămășile călcate perfect și ținutele elegante, Răzvan Damian a fost fotbalist. Unul atipic. A renunțat la sport la un an după ce a ajuns în Liga I, la Bistrița, pentru a-și construi o nouă viață. „Am încercat să-l conving să se răzgândească prin tot felul de metode. Am vorbit cu părinții lui, cu oameni din anturajul său, dar, până la urmă, mi-am dat seama că poate avea dreptate”, rememorează fostul său antrenor de la Gloria, Ioan Ovidiu Sabău.

Absolvent al Politehnicii din Cluj – Facultatea de Construcții – Răzvan Damian deține în prezent o firmă de consultanță în domeniul construcțiilor civile și este implicat și în alte proiecte. Rămâne discret atunci când este întrebat despre activitățile sale dintr-un motiv simplu: „Nu vreau să fiu interpretat drept profesorul de la catedră care dă lecții. Am făcut ceea ce am crezută că era mai bine pentru mine și atât”.

Pentru inginerul Răzvan Damian sportul înseamnă acum doar „fotbalul de marți, cu prietenii, și partidele de squash de miercuri” și un pachet de amintiri pe care le povestește cu un zâmbet larg, dar fără nostalgie. „Am mai avut și eu momente în care visam că sunt fotbalist, dar îmi doream să mă trezesc și să nu fie adevărat”, spune fostul fundaș dreapta pentru a te ajuta să înțelegi că este împăcat cu decizia luată în urmă cu șapte ani.

Anunțul de pe drumul spre casă

În 2007, vârsta medie la care jucătorii se retrăgeau din activitate era de 32,5 ani. Tot în 2007, Răzvan Damian avea 25 de ani și juca de 13 luni pentru Gloria Bistrița, acolo unde a ajuns la cererea lui Ioan Ovidiu Sabău.

Pe 11 august, după un meci câștigat cu UTA (2-1), fundașul renunța la fotbal. Undeva la jumătatea drumului dintre Bistrița și Clujul natal, Damian îi spunea „secundului” Mircea Cojocaru că nu va mai veni la antrenamente.”Nea Mircea mă cunoștea de la juniori, știa ce fel de tip sunt. Mi-a zis «La cum te cunosc, nu cred că te mai răzgândești». Mi-a spus, totuși, că nu o să îl anunțe imediat pe Neluțu Sabău și că mă mai lasă până a doua zi să mă gândesc”, își amintește bărbatul ajuns acum la 32 de ani. Răgazul de aproape 24 de ore nu a adus schimbarea.

Impulsul lăsat să se răcească

„Mă gândeam la retragere de câteva luni. Nu a fost o decizie pe care să o iau de supărare. A fost o decizie conștientă, planificată, la care m-am gândit câteva luni. Am pus în balanță opțiunile și avantajele”, explică Damian motivele care l-au făcut să renunțe prematur la fotbal. Pe lista de „pro și contra” pe care o completa constant în minte exista un argument peste care nu putea să treacă: „Simțeam că, în ciuda faptului că dau 100% la antrenamente și meciuri, tot nu-mi pot atinge potențialul maxim. Lucrurile pierdute în anii precedenți nu le puteam recupera, chiar dacă făceam tot ce depinde de mine. Mă antrenam la maximum, aveam o viață profesionistă și tot eram undeva la, să zicem, 70% din capacitate. Poate că aveam nevoie de 10 ani pentru a-mi atinge potențialul maxim. Ori viața de fotbalist e foarte scurtă”.

„Lucrurile pierdute” pe care le pomenește fostul fundaș se referă la viața dublă pe care a trăit-o până să ajungă în Liga I, la Gloria Bistrița. În anii junioratului și în cei petrecuți la prima echipă a lui U Cluj, fotbalistul a îmbinat viața de sportiv cu aceea de elev și, ulterior, de student. Și, până la un punct, Universitatea a fost locul ideal pentru planurile sale: „Eu am intrat în vederile echipei mari abia după ce am terminat liceul. A fost bine pentru mine, mi-am putut vedea liniștit de studii. Apoi, odată ajuns la prima echipă, U Cluj era  locul perfect. Să explic: an de an, Universitatea își propunea promovarea, dar începea campionatul și, invariabil, veneau alte echipe care urcau în «A». Chiar aveam o vorbă atunci, că obiectivul nostru este, de fapt, evitarea promovării. Dar mie îmi convenea de minune. Jucam la un nivel care îmi permitea să îmi văd de Facultate, pentru că în «A», de exemplu, probabil că nu făceam față cu amândouă. Iar dacă jucam prin «D» sau «C» nu puteam să mă mai gândesc să realizez ceva în fotbal după ce terminam cu studiile. Era prea mult de recuperat”.

Ofertat de Petrescu și de Rednic

Ambiția de a termina facultatea l-a împiedicat să ajungă sub comanda lui Dan Petrescu sau Mircea Rednic, doi antrenori cărora le-a atras atenția. Fostul jucător își face o autocaracterizare simplă: „Nici cel mai bun, nici cel mai slab. Un fotbalist pe care te puteai baza”. Ultima propoziție este folosită și în descrierea făcută de Sabău: „Poate că nu ajungea la echipa națională, dar cu siguranță ar fi fost un foarte bun jucător în Liga I. Și acum cred că mai avea multe de arătat în fotbal. Te puteai baza pe el oricând, știai că dă 100% în orice moment”.

Fostul fundaș dreapta povestește cu umor una dintre discuțiile avute cu Dan Petrescu, atunci la Sportul Studențesc: „I-am spus «Domn” profesor, vreau să-mi termin facultatea». Mi-a zis că vorbește cu Mac Popescu să mă transfer. Dar ce să mă transfer eu în București, mă gândeam, că acolo trece jumătate de zi până să traversez strada”. În grupul celor care voiau să-l facă să transforme fotbalul într-o prioritate au intrat, la un moment dat, și părinții: „Am vrut să renunț la fotbal în primul an de facultate. Le-am zis alor mei, dar tata mi-a zis că mai bine renunț la școală și mă concentrez asupra fotbalului. M-am ambiționat și nu m-am lăsat nici de una, nici de cealaltă”. Când reporterul insistă pe greutățile întâmpinate în timpul facultății apare din nou zidul modestiei: „Ce să spun acum? Că m-am chinuit… Ușor nu a fost, așa este, dar au fost lucruri asumate, lucruri făcute pentru mine”.

„«Doctore», hai să intri în istorie!”

Fără să-și dea seama, Răzvan Damian a fost un fotbalist norocos, având posibilitatea să știe când va juca ultimul meci al carierei. „Chiar dacă știam că o să renunț, nu am lăsat să se vadă lucrul acesta. Nimeni nu și-a dat seama. Nu am lăsat-o mai moale la antrenamente sau la meciuri. Mi-am respectat colegii și antrenorii așa cum m-au respectat și ei pe mine”, povestește fostul jucător. Momentul de care își aduce aminte atunci când vorbește despre retragere este unul petrecut înaintea ultimului meci: „La antrenamentul de dinaintea meciului i-am zis lui Călin Târnăvean ceva de genul «Doctore, hai să îți dau niște centrări să intri în istorie». Aveam noi obiceiul ăsta să exersăm centrările… El nu știa că alea vor fi ultimele centrări, habar n-avea ce zic”. După meci, Damian și-a predat echipamentul, și-a așezat ghetele pe raft și a ieșit din vestiar. Și nu s-a mai întors.

A început fotbalul cu prietenul Cociș

Răzvan Damian a început fotbalul la 12 ani și a mers la primul antrenament alături de prietenul din copilărie, Răzvan Cociș. „Ne știm de la grădiniță, e prietenul meu din fața blocului”. Junioratul l-a făcut la U Cluj și, ulterior, a fost promovat la echipa mare a „studenților” alături de fotbaliști precum George Florescu, Răzvan Cociș, Tibi Bălan, Janos Szekely, Alex Păcurar, Dorin Goga sau Gabi Giurgiu.