SUPER REPORTAJ** Dănuț Lupu s-a întors pe gheață: „Sufletul meu a rămas la hochei”

„Prima dragoste nu se uită niciodată”, o aliniere desuetă de
cuvinte, care reflectă pe deplin adevărul din viața lui Dănuț Lupu
(43 de ani). Un sportiv care a cunoscut consacrarea în fotbal, dar
care a lăsat în urmă o altă disciplină care l-a marcat pe deplin. O
alegere în care a cântărit decisiv dorința tatălui de a-și vedea
băiatul printre greii sportului-rege. Dănuț a acceptat provocarea
ProSport de a se
întoarce la patinoar, nu ca hocheist, ci ca suporter al echipei de
suflet, Dunărea Galați.

La ora după-amiezii, patinoarul „Mihai Flamaropol” din București
este aproape gol. Un tablou stingher, compus dintr-o mână de
spectatori, câțiva jandarmi și jucătorii celor două echipe, Steaua
și Dunărea, pregătiți să se confrunte într-un meci al Ligii
Naționale. Tipul înalt, masiv, care stă lângă vestiarul echipei
oaspete, Dunărea Galați, atrage toate privirile. Nu pare conștient
de agitația pe care prezența lui acolo a declanșat-o, ci privește
liniștit meciul de copii care se desfășoară pe gheață. Zâmbește un
pic absent, parcă unor alte timpuri, întrerupt din reverie din când
în când de câțiva care trec să dea noroc cu el, șoptindu-i în
același timp un „bun revenit printre noi”. „Hocheiul parcă a fost
pentru mine într-o altă viață. Vorbim de vremuri de demult, când
prin’73-’74, acoperindu-se patinoarul din Galați, s-a făcut o
selecție prin școli, la clasele I. M-am dus și eu, m-au selecționat
la copii și până la 14 ani am făcut și hochei, și fotbal, în
paralel”, mărturisește Dănuț Lupu, nimeni altul decât fosta glorie
a echipei de fotbal Dinamo.

Patinează
o dată pe an… „just for fun”

Este întrerupt de un alt bărbat, la fel de masiv, cu care începe
să discute aprins despre surpriza pe care Dunărea Galați a
furnizat-o în urmă cu câteva săptămâni învingând campioana
României, HSC Csikszereda. Cei doi râd prelungit și se despart cu o
strângere de mână. „Am jucat împreună hochei, suntem aceeași
generație. Era o lume frumoasă, ne știam toți, ne respectam. Uite,
și acum, după atâția ani, mai vorbim, deși ne vedem foarte rar. Am
avut echipă bună, cu Burada, Dumitriu, Fulga”, ne lămurește el. Își
găsește cu greu cuvintele, de parcă amintirile de atâta vreme
închise refuză parcă să fie actualizate. „La 14 ani s-a făcut o
selecție la fotbal, la Luceafărul. Am venit în București, iar
hocheiul a rămas în urmă, dar dintotdeauna sufletul meu a rămas
acolo. Patinez și acum, în fiecare an, este sportul care mi-a
plăcut mai mult ca fotbalul, însă decizia tatălui meu a cântărit
decisiv”, oftează el.

Senzații
tari:bătăile cu Ciucul

Plecarea în București nu a însemnat însă desprinderea definitivă
de gheață. A revenit pe când avea 16 ani, apoi doi ani mai târziu,
însă fără a mai continua la nivel de performanță. Povestirea prinde
ritm și ne poartă departe, în urmă cu un sfert de secol. „Aveam de
toate atunci, echipament bun, patine. Singura problemă era că
rupeam des crosele. Am avut noroc însă de un antrenor care mă
iubea, la fel ca la fotbal, și îmi făcea repede rost de altele”,
continuă fostul artist de pe gazon. Lupu mărturisește că în ultimii
ani singura legătură cu acest sport au fost meciurile televizate
dintre Steaua și Miercurea-Ciuc, moment ce aduce cu sine o altă
dezvăluire. „Noi aveam boală mare pe Ciuc, pe toată zona aia,
pentru că nu doreau să vorbească cu noi în românește. Niciodată nu
voi uita ce bătăi făceam cu Ciucul, cu Sfântu Gheorghe. Când
începeam să ne dăm pumni pe gheață, intrau și băncile de rezerve,
erau o nebunie generală”, râde el.

Lupu și
Geru

Discuția se suspendă, căpitanul gălățenilor, Cătălin Geru, îl
invită pe Dănuț Lupu în vestiar să cunoască echipa. Cuvinte de
încurajare, strângeri de mână și multe emoții de ambele părți.
„Pentru noi faptul că a venit înseamnă foarte mult. A plecat de la
Galați, din mijlocul nostru, și este o onoare să îl avem iarăși cu
noi”, dezvăluie Geru. Acesta îi prezintă alte două nume cu
greutate: portarul Viorel Radu și atacantul Nuțu Andrei. „Ne-am
întors acasă, vrem să ajutăm echipa să redevină ce a fost. Este
mult de muncă, dar sperăm ca din acest an să pornim reconstrucția”,
îl lămurește Geru. Vizita este pecetluită de o poză de grup:
familia Galațiului s-a întregit.

Arcade
sparte

Fostul fotbalist se uită îndelung la zecile de crose. „Asta e de
portar, asta de stângaci, nu mi-e bună niciuna, eu eram dreptaci.
S-a schimbat mult și echipamentul. Noi nu aveam protecția din
plastic la cască, erau simple, simple”, mai rememorează gălățeanul,
cântărind în mână o cască modernă. Un artificiu al echipamentului
pentru care Lupu a plătit tribut greu: „Vezi arcadele mele? Toate
sunt sparte de la hochei. Era ușor, la un contact direct, mânerul
crosei devenea repede armă”. Sirena patinoarului sună și
confruntarea pe gheață începe sub ochii lui. Nu a mai călcat de ani
întregi la un meci și, curioși, îi testăm memoria. „Când e ofsaid
la hochei?”, vine întrebarea. Stă câteva secunde, se amuză ca de o
glumă bună și rostește rar și apăsat: „Când jucătorul intră în
treimea de atac înaintea pucului. Lucrurile astea nu se uită
niciodată”. Vorbele rămân în urmă, pentru că în prim-plan urcă
meciul. De pe bancă, Lupu își încurajează favoriții, urmărind
concentrat fiecare atingere a pucului. O scenă desprinsă parcă din
urmă cu 25 de ani, când aștepta ca linia lui să intre pe
gheață.

Dănuț le
face rost de o primă specială

În urmă cu câteva săptămâni, Dunărea reușea cea mai mare surpriză a
ultimelor trei decenii din hocheiul românesc. Gălățenii au învins
campioana en-titre a României, HSC Csikszereda, în Liga Națională,
cu 6-4. Motiv de mândrie, dar și provocarea atingerii unui obiectiv
mai mare. „Dacă băieții de la Galați ajung să se bată la titlu, le
fac rost de o primă specială. Ar fi nemaipomenit să reușească acest
lucru”, spune Lupu.

Tureanu,
ca Dobrin

Încă de mic, Dănuț Lupu era atras de hochei. Întâi ca spectator,
fiind nelipsit din tribunele patinoarului din Galați. Primele
amintiri despre frigul din patinoar și despre miile de oameni care
umpleau tribunele la fiecare meci au o figură centrală, un jucător
pe care îl consideră vârful. „Doru Tureanu (foto) a fost de departe
cel mai bun. Era un jucător foarte complex, nu doar că patina, dar
ce făcea Dobrin cu mingea, Tureanu făcea cu pucul. Când lua pucul,
nu știai ce putea să facă Doru cu el. Păcat că a prins acele
vremuri, că, dacă era ca acum, juca liniștit în campionatul
nord-american”, e de părere fostul internațional.

La hochei contează forța pe care o ai în picioare. La fotbal e
suficient și un plasament bun
Dănuț Lupu, fost fotbalist