Omul e un spectacol total, o enciclopedie ambulantă a sportului. Nicolae Dinescu a fost, pe rând, antrenor, conducător de club – ambele ipostaze la Chimia Râmnicu Vâlcea – și arbitru. La 70 de ani, venerabilul profesor doctor docent Dinescu are spiritul viu și vivacitatea unui tânăr de 25. Fost arbitru înainte de Revoluție, vâlceanul are de povestit o mulțime de lucruri din vremea în care fluiera la meciuri. Tratate în cheie umoristică, peripețiile ne oferă și o explicație pentru năravurile de acum ale arbitrilor.
Mașină de la Episcopie
„Se întâmpla în 1970. Pe vremea aceea era mult mai puțin stres, arbitrii erau prieteni cu conducătorii, cu ziariștii, dar asta nu însemna că nu-și făceau corect treaba la meciuri. A, că mai greșeau… Da, dar fără să se facă de râs”, spune, cu tâlc, profesorul. Celebră în lumea arbitrajului românesc din anii 1970 a rămas Volga de culoare neagră a lui Dinescu. Arbitrul se deplasa cu imensa mașină rusească peste tot în țară. „Limuzina a aparținut inițial Sfintei Episcopii a Râmnicului, dar după vreun an și ceva au scos-o la licitație. Avea 40.000 de kilometri la bord, dar arăta extraordinar. Volgă adevărată, na, doar fusese la dispoziția episcopului! Eu m-am dus la licitație recomandat de Petre Dănică, prim-secretar al județului la ora aia, căruia îi spusesem că avem nevoie de mașină pentru club, pentru Chimia, unde eram conducător”.
Țapinarul și ciobanul
Lupta dintre arbitru și ceilalți amatori de senzații tari rusești a fost dură. „Nu credeam că o să câștig, mai ales că acolo mai venise să liciteze unul, Jianu, care avea câteva motoare de tăiat lemne, era milionar de atunci, venise Lică Pietreanu, fiu de mare negustor între cele două războaie mondiale, și mai venise unul, i-am uitat numele, cioban de la Bărbătești, comună necolectivizată, de avea 3.000 de oi. Am luat Volga pe 72.000 de lei, bani grei la vremea aia. Nici n-aveam atât acasă, aveam vreo 20.000 de lei, restul am făcut împrumut la CAR și eu, și nevastă-mea”, spune Dinescu.
Partea frumoasă abia cum începe. „După câțiva ani, când deja trecusem la arbitraj, ce idee îmi vine? Capacitatea rezervorului la o Volgă normală era de 80 de litri, dar, cum aveam un portbagaj uriaș, am vorbit cu niște meseriași de la atelier să‑mi mărească rezervorul cât se poate de mult”.
318 sticle de un litru în rezervor!
Demersul a avut succes: „După câteva zile au venit la mine: «Domnule profesor, gata! Au intrat 318 sticle de un litru în el!». Nici mie nu-mi venea să cred, dar meșteriseră ei pe acolo și pe lângă faptul că îmi luaseră cam două treimi din portbagajul ăla uriaș, îmi mai făcuseră un spațiu în podeaua mașinii! Credeți-mă, e purul adevăr! Legătura dintre rezervorul mare și ăsta mic se făcea printr-o supapă. Cu rezervorul gol, mașina cântărea 2.400 de kilograme, cu plinul făcut avea 2.720”.
Întreaga „inginerie” avea, bineînțeles, un scop. „Când plecam în deplasare, băgam benzină cât să-mi ajungă până la destinație, nimic în plus, pentru că la întoarcere îmi făceau gazdele plinul”, se destănuie fostul oficial, ai cărui părinți au fost și ei comercianți în perioada interbelică. Practic, fiecare deplasare se transforma într-o afacere în sine, mai ales spre sfârșitul anilor 70, când lipsurile din România comunistă începuseră să se facă simțite pretutindeni. Benzina se dădea pe cartelă și nu se prea găsea, astfel că 300 de litri de carburant se transformau într-o mică avere.
„Nici în basculantă nu intră atât!”
„Domnule, rămâne de pomină o deplasare la Moldova Nouă, un meci între Minerul din localitate și CFR Cluj, în Divizia B, prin toamna lui 1977. Se termină meciul, 1-0 pentru gazde, iar directorul exploatării, cu care eram prieten, că îi mai făceam rost de bilete la băile de la Olănești, îi cere unui angajat de acolo să-mi umple rezervorul.
Parcă îl văd și acum pe Ioșka, un ungur mai bătrân, cum se schimba la față în timp ce-mi băga benzină. Pe la 110 litri s-a oprit. Și-a ridicat pantalonii și privea nedumerit. Directorul: «Ce-i, Ioșka? Hai, umple-l!». Directorul nu vedea cât intră. Ioșka tot băga!”, se amuză copios fostul arbitru. Epilogul acelei întâmplări de pomină arată că, în fond, relațiile conducători de cluburi – arbitri au rămas, mai ales la nivelul „fotbalului mic”, cam aceleași. Au crezut că e spart rezervorul
Doar modul de a le mulțumi „onoraților oaspeți” s-a mai schimbat: „Pe la 200 de litri s-a oprit să-și pună ochelarii ca să vadă mai bine dacă e adevărat. După încă vreo 50 de litri s-a oprit iar. S-a aplecat și se uita sub mașină, credea că e spart rezervorul, curge pe undeva. În sfârșit, la 318 litri s-a oprit. A venit lângă noi, parcă-l văd și acum cum își frământa basca în mâini, și i se adresează directorului: «Tovarășe director, vă știu de când ați venit inginer stagiar aici, v-am crescut cu drag, dar să știți că așa ceva eu n-am mai văzut până acum! Nici la un Belaz (n.r. – basculantă uriașă) nu intra atâta combustibil cât a intrat în Volga asta!». «Lasă, măi, Ioșka, unul e nea Nicu!», i-a replicat directorul. Când ajungeam acasă, descărcam toată benzina într-un rezervor mare pe care îl aveam în curte, apoi le dădeam la toți!”.
Ascultați-mă pe mine, că știu ce vorbesc. Nu există arbitru care să nu fi luat! Dacă vine unul și-mi spune că el n-a luat niciodată, eu îl mănânc cu șireturi cu tot! Nicolae Dinescu, fost arbitru
Cel mai mare arbitru român a fost Aurel Bentu. Toți cei care am fost în generația următoare am furat meserie de la el. Cei care au venit după noi au fost doar niște glume, iar din ăștia de azi doi-trei au talent, restul se chinuie, săracii Nicolae Dinescu, fost arbitru
72 de mii de lei a plătit Nicolae Dinescu pe automobilul Volga în 1970
Articol publicat de Ioan VIOREL
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER