SUPER REPORTAJ PROSPORT** Cum s-a inventat Volga cu rezervor de vapor! Povești incredibile din arbitrajul românesc

Omul e un spectacol total, o enciclopedie ambulantă a sportului.
Nicolae Dinescu a fost, pe rând, antrenor, conducător de club –
ambele ipostaze la Chimia Râmnicu Vâlcea – și arbitru.
La 70 de ani, venerabilul profesor doctor docent Dinescu are
spiritul viu și vivacitatea unui tânăr de 25. Fost arbitru înainte
de Revoluție, vâlceanul are de povestit o mulțime de lucruri din
vremea în care fluiera la meciuri. Tratate în cheie umoristică,
peripețiile ne oferă și o explicație pentru năravurile de acum ale
arbitrilor.

Mașină de
la Episcopie

„Se întâmpla în 1970. Pe vremea aceea era mult mai puțin stres,
arbitrii erau prieteni cu conducătorii, cu ziariștii, dar asta nu
însemna că nu-și făceau corect treaba la meciuri. A, că mai
greșeau… Da, dar fără să se facă de râs”, spune, cu tâlc,
profesorul. Celebră în lumea arbitrajului românesc din anii 1970 a
rămas Volga de culoare neagră a lui Dinescu. Arbitrul se deplasa cu
imensa mașină rusească peste tot în țară. „Limuzina a aparținut
inițial Sfintei Episcopii a Râmnicului, dar după vreun an și ceva
au scos-o la licitație. Avea 40.000 de kilometri la bord, dar arăta
extraordinar. Volgă adevărată, na, doar fusese la dispoziția
episcopului! Eu m-am dus la licitație recomandat de Petre Dănică,
prim-secretar al județului la ora aia, căruia îi spusesem că avem
nevoie de mașină pentru club, pentru Chimia, unde eram
conducător”.

Țapinarul
și ciobanul

Lupta dintre arbitru și ceilalți amatori de senzații tari
rusești a fost dură. „Nu credeam că o să câștig, mai ales că acolo
mai venise să liciteze unul, Jianu, care avea câteva motoare de
tăiat lemne, era milionar de atunci, venise Lică Pietreanu, fiu de
mare negustor între cele două războaie mondiale, și mai venise
unul, i-am uitat numele, cioban de la Bărbătești, comună
necolectivizată, de avea 3.000 de oi. Am luat Volga pe 72.000 de
lei, bani grei la vremea aia. Nici n-aveam atât acasă, aveam vreo
20.000 de lei, restul am făcut împrumut la CAR și eu, și
nevastă-mea”, spune Dinescu.

Partea frumoasă abia cum începe. „După câțiva ani, când deja
trecusem la arbitraj, ce idee îmi vine? Capacitatea rezervorului la
o Volgă normală era de 80 de litri, dar, cum aveam un portbagaj
uriaș, am vorbit cu niște meseriași de la atelier să‑mi mărească
rezervorul cât se poate de mult”.

318
sticle de un litru în rezervor!

Demersul a avut succes: „După câteva zile au venit la mine:
«Domnule profesor, gata! Au intrat 318 sticle de un litru în el!».
Nici mie nu-mi venea să cred, dar meșteriseră ei pe acolo și pe
lângă faptul că îmi luaseră cam două treimi din portbagajul ăla
uriaș, îmi mai făcuseră un spațiu în podeaua mașinii! Credeți-mă, e
purul adevăr! Legătura dintre rezervorul mare și ăsta mic se făcea
printr-o supapă. Cu rezervorul gol, mașina cântărea 2.400 de
kilograme, cu plinul făcut avea 2.720”.

Întreaga „inginerie” avea, bineînțeles, un scop. „Când plecam în
deplasare, băgam benzină cât să-mi ajungă până la destinație, nimic
în plus, pentru că la întoarcere îmi făceau gazdele plinul”, se
destănuie fostul oficial, ai cărui părinți au fost și ei
comercianți în perioada interbelică. Practic, fiecare deplasare se
transforma într-o afacere în sine, mai ales spre sfârșitul anilor
70, când lipsurile din România comunistă începuseră să se facă
simțite pretutindeni. Benzina se dădea pe cartelă și nu se prea
găsea, astfel că 300 de litri de carburant se transformau într-o
mică avere.

„Nici în basculantă
nu intră atât!”

„Domnule, rămâne de pomină o deplasare la Moldova Nouă, un meci
între Minerul din localitate și CFR Cluj, în Divizia B, prin toamna
lui 1977. Se termină meciul, 1-0 pentru gazde, iar directorul
exploatării, cu care eram prieten, că îi mai făceam rost de bilete
la băile de la Olănești, îi cere unui angajat de acolo să-mi umple
rezervorul.

Parcă îl văd și acum pe Ioșka, un ungur mai bătrân, cum se
schimba la față în timp ce-mi băga benzină. Pe la 110 litri s-a
oprit. Și-a ridicat pantalonii și privea nedumerit. Directorul:
«Ce-i, Ioșka? Hai, umple-l!». Directorul nu vedea cât intră. Ioșka
tot băga!”, se amuză copios fostul arbitru. Epilogul acelei
întâmplări de pomină arată că, în fond, relațiile conducători de
cluburi – arbitri au rămas, mai ales la nivelul „fotbalului mic”,
cam aceleași.

Au crezut că e spart rezervorul

Doar modul de a le mulțumi „onoraților oaspeți” s-a mai
schimbat: „Pe la 200 de litri s-a oprit să-și pună ochelarii ca să
vadă mai bine dacă e adevărat. După încă vreo 50 de litri s-a oprit
iar. S-a aplecat și se uita sub mașină, credea că e spart
rezervorul, curge pe undeva. În sfârșit, la 318 litri s-a oprit. A
venit lângă noi, parcă-l văd și acum cum își frământa basca în
mâini, și i se adresează directorului: «Tovarășe director, vă știu
de când ați venit inginer stagiar aici, v-am crescut cu drag, dar
să știți că așa ceva eu n-am mai văzut până acum! Nici la un Belaz
(n.r. – basculantă uriașă) nu intra atâta combustibil cât a intrat
în Volga asta!». «Lasă, măi, Ioșka, unul e nea Nicu!», i-a replicat
directorul. Când ajungeam acasă, descărcam toată benzina într-un
rezervor mare pe care îl aveam în curte, apoi le dădeam la
toți!”.

Ascultați-mă pe mine, că știu ce vorbesc. Nu există arbitru
care să nu fi luat! Dacă vine unul și-mi spune că el n-a luat
niciodată, eu îl mănânc cu șireturi cu tot!
Nicolae Dinescu, fost arbitru

Cel mai mare arbitru român a fost Aurel Bentu. Toți cei care am
fost în generația următoare am furat meserie de la el. Cei care au
venit după noi au fost doar niște glume, iar din ăștia de azi
doi-trei au talent, restul se chinuie, săracii
Nicolae Dinescu, fost arbitru

72 de mii de lei
a plătit Nicolae Dinescu pe automobilul Volga în 1970

Articol publicat de Ioan
VIOREL