Numele, „Boul de Piatră”, i se trage de la un pietroi uriaș, aflat în vârful dealului Capela, culme care se ridică exact în centrul orașului Râmnicu Vâlcea. Ei bine, chiar de aici, din vârf, a plecat prima pistă de bob din România, iar povestea ei este de-a dreptul spectaculoasă, dacă o raportăm la anii 20 ai secolului trecut. Urmele acelei realizări uluitoare prin efortul pe care l-a solicitat sunt vizibile și astăzi. Când vii dinspre Drăgășani, Dealul Capela este primul obiectiv care-ți sare în ochi la intrarea în Vâlcea, iar legenda spune că numele îi vine de la forma de capelă germană pe care o are. Profesorul Nicolae Dinescu, directorul Academiei Olimpice Române, filiala Vâlcea, este o somitate în ceea ce privește sportul de pe aceste meleaguri, iar istoria amănunțită a construcției pistei de bob a aflat-o din cărțile vremii.
Ceai fierbinte servit direct din marmite
„La puțin timp după încheierea Primului Război Mondial – spune povestitorul -, de la Slatina a venit în Regimentul 2 Vâlcea căpitanul Nicolae Pleșoianu, din marea familie a Pleșoienilor. «La Cățea», așa i se zicea regimentului de aici, asta pentru că se spune despre oltenii de sub munte, cum sunt vâlcenii, că dorm cu cățeaua sub căruță! În umblările lui prin zonă, Pleșoianu, care era un mare iubitor al sporturilor de iarnă, și-a dat seama de potențialul pe care îl oferea Dealul Capela pentru construirea unei piste de bob și pentru săniuțe, nu însă și pentru schi, din cauza curbelor numeroase și periculoase. Împreună cu trupa sa de la regiment, căpitanul s-a apucat de pistă în primăvara anului 1920. Au săpat șanțul, apoi l-au taluzat de sus până jos cu stinghii groase de stejar, bine prinse între ele, iar când au terminat toată treaba, doi ani mai târziu, a ieșit o minunăție pentru acele vremuri. Sus, chiar la Piatra Boului – pe care însă timpul a tocit-o serios -, Pleșoianu și trupa lui au ridicat și o cabană, unde se servea ceai fierbinte direct din marmitele de la regiment. Veneau să se dea cu bobul atât militari de la Regiment, cât și civilii amatori de sport”.
Butoaiele cu apă, cărate în vârf de care cu boi!
Procedeul prin care era înghețată pista pentru boberi e greu de imaginat azi. Profesorul Dinescu, cel care se pregătește să scoată pe piață anul viitor „Istoria sportului vâlcean de la începuturi și până în prezent”, dezvăluie că „de mare ajutor era familia Jienilor, familie bogată, care avea conacul la poalele dealului. De acolo se încărcau budanele (n.r. – butoaie de mari dimensiuni) cu apă, din curtea Jienilor, se puneau în căruță, care era trasă până în vârf de două perechi de boi, de asemenea proprietatea boierilor. Se urca pe o rută ocolitoare, pieptiș nu se putea, era prea dificil. Se puneau boi la căruță, și nu cai, deoarece caii nu puteau urca nicicum cu greutatea aia. Ajunse sus căruțele, se descărcau budanele și se dădea drumul la apă, încet, pe pistă în jos. Asta după ce, în prealabil, militarii bătătoreau bine zăpada deja așezată. Cum pe vremea aceea iarna era iarnă, adică era foarte frig, pista prindea gheață imediat”. Erau două mașini în oraș: a prefectului și a doctorului Vlădescu
Lungimea traseului era de 3.450 de metri. Pista pleca de sus, de la Piatra Boului, și se termina unde este astăzi Sala Sporturilor, cu o diferență de nivel de 285 de metri. „De-a lungul său, traseul boberilor traversa două intersecții mari, dar asta nu era o problemă, pentru că la timpul acela erau două mașini în oraș, una a prefectului și alta a doctorului Vlădescu, personaj renumit în urbe și nu numai. Ce vreți, Râmnicu Vâlcea avea în 1920 nu mai mult de 10-12.000 de locuitori. În ceea ce privește pista, aceasta era mult mai lată decât sunt cele de astăzi, unde te duce, practic, bobul. Ei bine, pe pista aia lată, pilotul avea o responsabilitate uriașă, de el depindea aproape totul, pentru că el trebuia să decidă în fracțiuni de secundă care este cel mai bun unghi de atacare a curbelor, însă asta nu-i reușea de fiecare dată. Ultima cursă organizată aici a avut loc în iarna anului 1967. Orașul era în plină expansiune, iar pista a fost închisă definitiv atunci”, conchide dascălul a numeroase generații de sportivi vâlceni.
Prima jertfă, în 1937
Vizavi de dificultatea conducerii unui bob pe acea pistă lată, profesorul Dinescu spune că „primul accident mortal a avut loc în anul 1937. Ion Chiriac era unul dintre marii boberi ai vremii, dar n-a anticipat corect o curbă și a zburat pur și simplu prin aer, zdrobindu-se de un tei! Pe locul unde a murit el s-a ridicat, în 1972, o sală de sport. Un alt accident tragic s-a petrecut în 1957, iar cei care au murit au fost doi frați de la Liceul «Alexandru Lahovari». Era un bob de patru persoane, iar ceilalți doi, din spate, au avut mare noroc să scape, pentru că s-au aruncat pur și simplu din bob când acesta a ieșit de pe pistă”. Se spune că pista de la Sinaia, pe care se antrena marele nostru campion Ion Panțuru, a fost făcută după modelul ăsteia de la Piatra Boului Nicolae Dinescu, profesor
2 ani a durat construcția pistei, din 1920 până în 1922
412 metri altitudine măsoară Dealul Capela, cu vârful său, Piatra Boului
3.450 de metri era lungimea pistei construite de căpitanul Pleșoianu și militarii săi de la Regimentul 2 Vâlcea
„Avalanșa”, bobul cu volan de mașină Iarna anului 1924 avea să marcheze o premieră în mișcarea olimpică mondială. După ce Jocurile Olimpice de vară ajunseseră deja la a șasea ediție, mai-marii forului au decis să organizeze și Olimpiada de Iarnă, dedicată, evident, exclusiv sporturilor de sezon. 25 ianuarie-5 februarie a fost perioada în care localitatea Chamonix, situată în Alpii Francezi, a găzduit prima Olimpiadă Albă din istorie. Prima Olimpiadă de iarnă a intrat însă cu litere mari și în istoria sportului românesc, în general, și vâlcean, în special. Asta pentru că doi boberi de-ai locului, care s-au pregătit pe pista de la Piatra Boului, Iorgu Arsenie și Tiță Rădulescu, ambii foști elevi la Liceul „Alexandru Lahovari”, din Râmnicu Vâlcea, au fost și ei prezenți la Chamonix. Cum au ajuns ei să reprezinte România acolo, asta este deja o aventură de povestit nepoților. Tot profesorul Nicolae Dinescu, de la Universitatea „Spiru Haret” din Râmnicu Vâlcea, este cel care deține firul evenimentelor: „Mai întâi, din banii lor și ai părinților, care erau negustori librari, Arsenie și Rădulescu au comandat două boburi. Unul de două locuri, pe care l-au botezat «Vâlcea 1», și unul de patru locuri, «Avalanșa»”.
Construit de un meșter de căruțe
Povestea continuă: „Toată pregătirea lor pe pista de la Boul de Piatră s-a desfășurat pe bobul de doi, cel de patru fiind comandat în ideea că la fața locului vor mai lua doi sportivi din altă țară și vor concura cu toții sub un singur steag (n.r. – la Chamonix au luat doi sportivi elvețieni). Cel care a construit cele două boburi a fost maestrul Rodeanu, unul dintre cei mai mari specialiști ai vremii în construcția de căruțe, trăsuri și sănii! Boburile aveau volan de mașină, că așa era pe timpurile alea, și două frâne, una tip grapă și una tip cârlig, sau greblă, cum se mai numea, care avea mai multe gheare și care era folosită, de obicei, în linie dreaptă sau la finiș”.
Negustorii și boierii au făcut chetă
„Cu trei săptămâni înainte de plecarea spre Chamonix – își continuă istorisirea dascălul vâlcean -, pregătirile celor doi au intrat în linie dreaptă. Iar dacă pe plan sportiv totul era în regulă, în ceea ce privește banii, aceștia nu erau suficienți pentru drum și alimentație. Atunci, toți marii negustori ai urbei au decis să-i ajute. Astfel, Constantin Motoi, care avea restaurantul Mercur, dar și cel mai mare magazin de coloniale din oraș, le-a oferit câteva batoane de salam, ciocolată, bomboane și francafea, adică înlocuitor de cafea. Constantin Șimian, mare patron de fabrică de încălțăminte și pielărie, un fel de Mociornița, și care s-a aflat mai întâi în anturajul regelui Carol al II-lea, apoi al regelui Ferdinand, a contribuit cu cizme și pieptare din piele de oaie, căptușite apoi cu lână, de Angheluță, cel mai mare cojocar al Vâlcei. În sfârșit, Constantin Tanțiu, proprietarul unui restaurant și al unei cafenele unde veneau să joace poker cei din protipendada orașului, a contribuit cu bani la suma pe care cei doi o strânseseră de la părinți”.
Au dormit în boburi, ca să le ajungă banii!
Arsenie și Rădulescu au făcut 12 zile pe drum până la Chamonix. Nicolae Dinescu povestește: „De la Vâlcea au mers până la Sibiu cu marfarul! Boburile le-au băgat într-un vagon gol. De la Sibiu au luat celebrul tren «Wiener Walzer» până la Viena, iar de acolo au mai schimbat o dată până la Chamonix, care este exact la granița Franței cu Elveția și Italia. Acum, asta n-am citit pe nicăieri, dar din ce am mai auzit și eu de la cei mai bătrâni, băieții ăștia doi, ca să le ajungă banii, au dormit noaptea în boburi, cu capul sub volan! Repet, așa am auzit”. Arsenie și Răducanu au participat la Chamonix doar la așa-numitul concurs preolimpic, în cel olimpic nefiind admiși deoarece regulamentul prevedea măcar patru participanți din fiecare țară!
12 zile au făcut pe drum Iorgu Arsenie și Tiță Rădulescu, de la Râmnicu Vâlcea la Chamonix
Vâlcea 1 și Avalanșa au fost primele boburi construite la Rm. Vâlcea
„Avalanșa” a ajuns la Muzeul Satului Vâlcean
Bobul „Avalanșa”, unul dintre cele două deplasate la Olimpiada de la Chamonix, mai precis cel pentru patru persoane, se află expus în prezent la Muzeul Satului Vâlcean, acolo unde a fost donat chiar de Nicolae Dinescu, care l-a cumpărat de la ultimul proprietar. Cum însă este expus în aer liber, rugina l-a prins destul de tare. Vopseaua s-a dus de pe el și, de asemenea, nici scaunele nu mai sunt. Volanul a rămas însă și azi, la fel și frânele. Acea ultimă cursă organizată pe pista ce pleca de la Piatra Boului, în 1967, a fost ultima și pentru bobul „Avalanșa”.
Tot orașul i-a așteptat la gară Chiar dacă n-au intrat în concursul pe medalii, Iorgu Arsenie și Tiță Rădulescu au fost primiți ca niște adevărați eroi la întoarcerea în Râmnicu Vâlcea. „Tot orașul, în frunte cu prefectul, primarul și directorul liceului, i-a așteptat la gara mică, pe muzica fanfarei Regimentului. Apoi, tot alaiul a luat-o pe bulevard și a mers la restaurantul Elizee, unul dintre cele mai bune din oraș, unde un alt mare negustor al urbei, Mărunțelu, a dat o masă în cinstea celor doi”, precizează profesorul Dinescu.
Părinții lui Arsenie și cei ai lui Rădulescu erau negustori librari, vindeau cărți, rechizite școlare, chestii de gen. Nu erau cine știe ce bogați, dar erau foarte respectați în urbe Nicolae Dinescu, profesor
Articol publicat de Ioan VIOREL
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER