SUPER REPORTAJ PROSPORT** Minunea de la Piatra Boului

Numele, „Boul de Piatră”, i se trage de la un pietroi uriaș,
aflat în vârful dealului Capela, culme care se ridică exact în
centrul orașului Râmnicu Vâlcea. Ei bine, chiar de aici, din vârf,
a plecat prima pistă de bob din România, iar povestea ei este de-a
dreptul spectaculoasă, dacă o raportăm la anii 20 ai secolului
trecut. Urmele acelei realizări uluitoare prin efortul pe care l-a
solicitat sunt vizibile și astăzi.
Când vii dinspre Drăgășani, Dealul Capela este primul obiectiv
care-ți sare în ochi la intrarea în Vâlcea, iar legenda spune că
numele îi vine de la forma de capelă germană pe care o are.
Profesorul Nicolae Dinescu, directorul Academiei Olimpice Române,
filiala Vâlcea, este o somitate în ceea ce privește sportul de pe
aceste meleaguri, iar istoria amănunțită a construcției pistei de
bob a aflat-o din cărțile vremii.

Ceai
fierbinte servit direct din marmite

„La puțin timp după încheierea Primului Război Mondial – spune
povestitorul -, de la Slatina a venit în Regimentul 2 Vâlcea
căpitanul Nicolae Pleșoianu, din marea familie a Pleșoienilor. «La
Cățea», așa i se zicea regimentului de aici, asta pentru că se
spune despre oltenii de sub munte, cum sunt vâlcenii, că dorm cu
cățeaua sub căruță! În umblările lui prin zonă, Pleșoianu, care era
un mare iubitor al sporturilor de iarnă, și-a dat seama de
potențialul pe care îl oferea Dealul Capela pentru construirea unei
piste de bob și pentru săniuțe, nu însă și pentru schi, din cauza
curbelor numeroase și periculoase. Împreună cu trupa sa de la
regiment, căpitanul s-a apucat de pistă în primăvara anului 1920.
Au săpat șanțul, apoi l-au taluzat de sus până jos cu stinghii
groase de stejar, bine prinse între ele, iar când au terminat toată
treaba, doi ani mai târziu, a ieșit o minunăție pentru acele
vremuri. Sus, chiar la Piatra Boului – pe care însă timpul a
tocit-o serios -, Pleșoianu și trupa lui au ridicat și o cabană,
unde se servea ceai fierbinte direct din marmitele de la regiment.
Veneau să se dea cu bobul atât militari de la Regiment, cât și
civilii amatori de sport”.

Butoaiele
cu apă, cărate în vârf de care cu boi!

Procedeul prin care era înghețată pista pentru boberi e greu de
imaginat azi. Profesorul Dinescu, cel care se pregătește să scoată
pe piață anul viitor „Istoria sportului vâlcean de la începuturi și
până în prezent”, dezvăluie că „de mare ajutor era familia
Jienilor, familie bogată, care avea conacul la poalele dealului. De
acolo se încărcau budanele (n.r. – butoaie de mari dimensiuni) cu
apă, din curtea Jienilor, se puneau în căruță, care era trasă până
în vârf de două perechi de boi, de asemenea proprietatea boierilor.
Se urca pe o rută ocolitoare, pieptiș nu se putea, era prea
dificil. Se puneau boi la căruță, și nu cai, deoarece caii nu
puteau urca nicicum cu greutatea aia. Ajunse sus căruțele, se
descărcau budanele și se dădea drumul la apă, încet, pe pistă în
jos. Asta după ce, în prealabil, militarii bătătoreau bine zăpada
deja așezată. Cum pe vremea aceea iarna era iarnă, adică era foarte
frig, pista prindea gheață imediat”.

Erau două mașini în oraș: a prefectului și a doctorului
Vlădescu

Lungimea traseului era de 3.450 de metri. Pista pleca de sus, de
la Piatra Boului, și se termina unde este astăzi Sala Sporturilor,
cu o diferență de nivel de 285 de metri. „De-a lungul său, traseul
boberilor traversa două intersecții mari, dar asta nu era o
problemă, pentru că la timpul acela erau două mașini în oraș, una a
prefectului și alta a doctorului Vlădescu, personaj renumit în urbe
și nu numai. Ce vreți, Râmnicu Vâlcea avea în 1920 nu mai mult de
10-12.000 de locuitori. În ceea ce privește pista, aceasta era mult
mai lată decât sunt cele de astăzi, unde te duce, practic, bobul.
Ei bine, pe pista aia lată, pilotul avea o responsabilitate uriașă,
de el depindea aproape totul, pentru că el trebuia să decidă în
fracțiuni de secundă care este cel mai bun unghi de atacare a
curbelor, însă asta nu-i reușea de fiecare dată. Ultima cursă
organizată aici a avut loc în iarna anului 1967. Orașul era în
plină expansiune, iar pista a fost închisă definitiv atunci”,
conchide dascălul a numeroase generații de sportivi vâlceni.

Prima
jertfă, în 1937

Vizavi de dificultatea conducerii unui bob pe acea pistă lată,
profesorul Dinescu spune că „primul accident mortal a avut loc în
anul 1937. Ion Chiriac era unul dintre marii boberi ai vremii, dar
n-a anticipat corect o curbă și a zburat pur și simplu prin aer,
zdrobindu-se de un tei! Pe locul unde a murit el s-a ridicat, în
1972, o sală de sport. Un alt accident tragic s-a petrecut în 1957,
iar cei care au murit au fost doi frați de la Liceul «Alexandru
Lahovari». Era un bob de patru persoane, iar ceilalți doi, din
spate, au avut mare noroc să scape, pentru că s-au aruncat pur și
simplu din bob când acesta a ieșit de pe pistă”.

Se spune că pista de la Sinaia, pe care se antrena marele nostru
campion Ion Panțuru, a fost făcută după modelul ăsteia de la Piatra
Boului
Nicolae Dinescu, profesor

2 ani a durat
construcția pistei, din 1920 până în 1922

412
metri altitudine măsoară Dealul Capela, cu vârful
său, Piatra Boului

3.450 de
metri era lungimea pistei construite de căpitanul
Pleșoianu și militarii săi de la Regimentul 2 Vâlcea

„Avalanșa”, bobul cu volan de
mașină

Iarna anului 1924 avea să marcheze o premieră în mișcarea olimpică
mondială. După ce Jocurile Olimpice de vară ajunseseră deja la a
șasea ediție, mai-marii forului au decis să organizeze și Olimpiada
de Iarnă, dedicată, evident, exclusiv sporturilor de sezon. 25
ianuarie-5 februarie a fost perioada în care localitatea Chamonix,
situată în Alpii Francezi, a găzduit prima Olimpiadă Albă din
istorie.
Prima Olimpiadă de iarnă a intrat însă cu litere mari și în istoria
sportului românesc, în general, și vâlcean, în special. Asta pentru
că doi boberi de-ai locului, care s-au pregătit pe pista de la
Piatra Boului, Iorgu Arsenie și Tiță Rădulescu, ambii foști elevi
la Liceul „Alexandru Lahovari”, din Râmnicu Vâlcea, au fost și ei
prezenți la Chamonix. Cum au ajuns ei să reprezinte România acolo,
asta este deja o aventură de povestit nepoților.
Tot profesorul Nicolae Dinescu, de la Universitatea „Spiru Haret”
din Râmnicu Vâlcea, este cel care deține firul evenimentelor: „Mai
întâi, din banii lor și ai părinților, care erau negustori librari,
Arsenie și Rădulescu au comandat două boburi. Unul de două locuri,
pe care l-au botezat «Vâlcea 1», și unul de patru locuri,
«Avalanșa»”.

Construit
de un meșter de căruțe

Povestea continuă: „Toată pregătirea lor pe pista de la Boul de
Piatră s-a desfășurat pe bobul de doi, cel de patru fiind comandat
în ideea că la fața locului vor mai lua doi sportivi din altă țară
și vor concura cu toții sub un singur steag (n.r. – la Chamonix au
luat doi sportivi elvețieni). Cel care a construit cele două boburi
a fost maestrul Rodeanu, unul dintre cei mai mari specialiști ai
vremii în construcția de căruțe, trăsuri și sănii! Boburile aveau
volan de mașină, că așa era pe timpurile alea, și două frâne, una
tip grapă și una tip cârlig, sau greblă, cum se mai numea, care
avea mai multe gheare și care era folosită, de obicei, în linie
dreaptă sau la finiș”.

Negustorii și boierii
au făcut chetă

„Cu trei săptămâni înainte de plecarea spre Chamonix – își
continuă istorisirea dascălul vâlcean -, pregătirile celor doi au
intrat în linie dreaptă. Iar dacă pe plan sportiv totul era în
regulă, în ceea ce privește banii, aceștia nu erau suficienți
pentru drum și alimentație. Atunci, toți marii negustori ai urbei
au decis să-i ajute. Astfel, Constantin Motoi, care avea
restaurantul Mercur, dar și cel mai mare magazin de coloniale din
oraș, le-a oferit câteva batoane de salam, ciocolată, bomboane și
francafea, adică înlocuitor de cafea. Constantin Șimian, mare
patron de fabrică de încălțăminte și pielărie, un fel de
Mociornița, și care s-a aflat mai întâi în anturajul regelui Carol
al II-lea, apoi al regelui Ferdinand, a contribuit cu cizme și
pieptare din piele de oaie, căptușite apoi cu lână, de Angheluță,
cel mai mare cojocar al Vâlcei. În sfârșit, Constantin Tanțiu,
proprietarul unui restaurant și al unei cafenele unde veneau să
joace poker cei din protipendada orașului, a contribuit cu bani la
suma pe care cei doi o strânseseră de la părinți”.

Au dormit
în boburi, ca să le ajungă banii!

Arsenie și Rădulescu au făcut 12 zile pe drum până la Chamonix.
Nicolae Dinescu povestește: „De la Vâlcea au mers până la Sibiu cu
marfarul! Boburile le-au băgat într-un vagon gol. De la Sibiu au
luat celebrul tren «Wiener Walzer» până la Viena, iar de acolo au
mai schimbat o dată până la Chamonix, care este exact la granița
Franței cu Elveția și Italia. Acum, asta n-am citit pe nicăieri,
dar din ce am mai auzit și eu de la cei mai bătrâni, băieții ăștia
doi, ca să le ajungă banii, au dormit noaptea în boburi, cu capul
sub volan! Repet, așa am auzit”.
Arsenie și Răducanu au participat la Chamonix doar la așa-numitul
concurs preolimpic, în cel olimpic nefiind admiși deoarece
regulamentul prevedea măcar patru participanți din fiecare
țară!

12 zile au făcut
pe drum Iorgu Arsenie și Tiță Rădulescu, de la Râmnicu Vâlcea la
Chamonix

Vâlcea 1 și Avalanșa au fost primele boburi construite
la Rm. Vâlcea

„Avalanșa” a ajuns la
Muzeul Satului Vâlcean

Bobul „Avalanșa”, unul dintre cele două deplasate la Olimpiada de
la Chamonix, mai precis cel pentru patru persoane, se află expus în
prezent la Muzeul Satului Vâlcean, acolo unde a fost donat chiar de
Nicolae Dinescu, care l-a cumpărat de la ultimul proprietar. Cum
însă este expus în aer liber, rugina l-a prins destul de tare.
Vopseaua s-a dus de pe el și, de asemenea, nici scaunele nu mai
sunt. Volanul a rămas însă și azi, la fel și frânele. Acea ultimă
cursă organizată pe pista ce pleca de la Piatra Boului, în 1967, a
fost ultima și pentru bobul „Avalanșa”.

Tot
orașul i-a așteptat la gară

Chiar dacă n-au intrat în concursul pe medalii, Iorgu Arsenie și
Tiță Rădulescu au fost primiți ca niște adevărați eroi la
întoarcerea în Râmnicu Vâlcea. „Tot orașul, în frunte cu prefectul,
primarul și directorul liceului, i-a așteptat la gara mică, pe
muzica fanfarei Regimentului. Apoi, tot alaiul a luat-o pe bulevard
și a mers la restaurantul Elizee, unul dintre cele mai bune din
oraș, unde un alt mare negustor al urbei, Mărunțelu, a dat o masă
în cinstea celor doi”, precizează profesorul Dinescu.

Părinții lui Arsenie și cei ai lui Rădulescu erau negustori
librari, vindeau cărți, rechizite școlare, chestii de gen. Nu erau
cine știe ce bogați, dar erau foarte respectați în urbe
Nicolae Dinescu, profesor

Articol publicat de Ioan
VIOREL