Super reportaj ProSport!** Prizonier la Pol la – 42 de grade C! Povestea primilor români care au ajuns pe schiuri la Polul Sud

Îl cheamă Cornel, dar toți îl știu drept Coco Galescu. În urmă cu zece zile tremura de frig într-un cort la Polul Sud, la minus 42 de grade Celsius, gândindu-se că poate nu mai ajunge să petreacă Sărbătorile alături de cei dragi. Acum, la Caransebeș, alături de soție și de cei doi copii ai săi, își permite să rememoreze cu zâmbetul pe buze experiența din Iadul de gheață.

Pe 13 decembrie, Coco Galescu și Romeo Dunca deveneau primii români care ajungeau pe schiuri la Polul Sud. O nebunie, ar spune alții. „Aiurea. E viață pură!”, susțin cei doi. Expediția din care au făcut parte a fost una finanțată de guvernul de la Oslo, fiind dedicată sărbătorii a 100 de ani de la reușita exploratorului norvegian Roald Amundsen, primul om care a ajuns la Polul Sud. „A fost frumos și teribil, în același timp”, povestește Galescu, în timp ce îl mângâie cu privirea pe Andrei (8 ani), fiul lui cel mic, născut în timp ce el era pe Everest.

Lui Dunca i-a degerat fața
Înconjurați de gheață, alături de alți temerari, românii au avut nevoie de 14 zile pentru a ajunge la destinație. Pericolele n-au lipsit de pe traseu, însă punctul critic s-a produs chiar la Pol. „Acolo a fost totul ok. Premierul Norvegiei (n.r. – Jens Stoltenberg) a venit cu un avion special, a parcurs ultimii metri alături de noi. Am făcut un party la baza de cercetare Scott-Amundsen, după care a plecat imediat, cu un avion privat. După noi trebuia să vină alt avion, însă s-a iscat o furtună și am rămas acolo blocați patru zile. Am stat în corturi, la minus 42 de grade Celsius. Este teribil să tragi fermoarul cortului din oră în oră, să vezi că afară e ceață, iar cerul e plumburiu, și să nu știi dacă mai ajungi acasă. Dacă nu ai nervii tari, cedezi. Și așa după două-trei zile proviziile ni s-au împuținat”, își aduce aminte alpinistul bănățean.

Romeo Dunca a avut cel mai mult de suferit, pe obraji și pe nas apărându-i degerături. Din fericire, după patru zile de așteptare, vremea s-a îndreptat și au putut decola spre Union Gracier, de unde au ajuns ulterior pe continent, iar pe 22 decembrie, în țară.

„Curajul e totul”
Pe 26 decembrie, Galescu a împlinit 47 de ani. Cu toate acestea, el nu se oprește aici: „Eu nu sunt o persoană foarte religioasă, dar, când sunt pe munți și ajung în înalt, îmi imaginez că, acolo sus, cineva mă iubește. Sunt multe pericole, dar aventura trebuie să meargă mai departe. Dacă omenirea ar fi speriată și ar anticipa lucrurile rele, oamenii nu ar mai fi ieșit din peșteri. Curajul stă la baza tuturor lucrurilor”.

Înainte de Revoluție, când nu aveam voie să ieșim din țară, eram ca niște scafandri într-un bazin de înot
Cornel Galescu, alpinist

Mie mi-a plăcut și șahul. La cățărări, trebuie să gândești în anticipație, să îți calculezi pașii. Mai întâi te cațări cu ochii
Cornel Galescu, alpinist

Le spun părinților care își trimit copiii la mine în tabără: aveți curajul să vă împingeți copiii în viață. Dacă îi ții la piept, pe urmă societatea îi trântește la pământ
Cornel Galescu, alpinist

Și familia preferă, în locul unui individ irascibil, un om care e plecat o lună-două pe an, dar în rest e un om, zic eu, normal. Eu, când stau acasă, simt că trebuie să merg înapoi în luptă
Cornel Galescu, alpinist

„Aventura e un drog la care nu pot renunța”

Atunci când se analizează, Coco Galescu o face cu realismul de care e nevoie în fiecare secundă la mii de metri altitudine. Acceptă că a îmbătrânit, dar rămâne până la capăt sclavul unei mari pasiuni.

De unde pasiunea pentru alpinism?
Prin intermediul schiului am prins dragostea de munte. La 13 ani, am văzut filmul „Moartea unui ghid”. Mesajul filmului m-a făcut să tremur! Parcă îmi spunea că pentru mine a fost făcut. Am început să alerg pe străzi… Eram plin de energie.

Cât de greu era în anii ’90? Ce condiții aveai pentru a face performanță?
Nu erau corzi, aveam niște carabiniere pompierești, care erau foarte grele. Trebuia să fii ca un halterofil ca să te ridici de jos cu tot echipamentul ăla. Nu existau pantofi speciali de cățărat. Aveam niște teniși la care le modificam tălpile. Le puneam cauciuc.

„Fizic am dat înapoi”

Apropo, cât de tânăr te simți?
Există o lege a compensației. Din punct de vedere fizic, simt că am mai slăbit. Nu mai am aceeași mobilitate, aceeași forță, dar am câștigat pe partea de experiență, de răbdare și de voință. Așa cum mă cățăram acum 10-15 ani, mă cațăr și acum, chiar dacă nu mai fac 25 de tracțiuni la bară, ci doar 15. Mă ajută tehnica, voința. Intervin alte calități, date de maturitate.

Ce te mână în luptă? Care e motivația unui om de 47 de ani pentru astfel de explorări?
Eu consider că aventura e un drog, e cel mai sănătos drog. E un fel de chemare a depărtărilor, a munților. Eu dacă stau un an de zile acasă, devin irascibil. Devin incomod și familia știe lucrul ăsta.

Coaste rupte pe Everest
Expediția din 2003, cu primul echipaj românesc pe Everest, a fost una tristă pentru Coco Galescu. Un conflict cu un alt alpinist român a dus la accidentarea sa și la imposibilitatea de a duce la bun sfârșit misiunea sa personală.

„Am avut pe cineva cu noi, un alpinist de origine română care trăiește în SUA, Gheorghe Dijmărescu, căsătorit cu o nepaleză. A mai urcat Everestul de câteva ori, cu șerpași, dar a urcat. El și-a dorit să conducă ostilitățile. Noi plecasem cu David Neacșu, de la București, care a făcut și rost de fonduri. David era la tabăra de bază, eu eram la tabăra avansată, la 6.400. David l-a sunat pe telefonul prin satelit și i-a spus să se dea la o parte din conducere ca să mă ocup eu. A fost o neînțelegere între ei. Ideea lui David era să fim șase echipe și, dacă una reușea, expediția era de succes. Dijmărescu a zis nu, fiindcă poate avea nevoie de trei șerpași să îl ajute pe el sau pe soția lui, care era și ea acolo. Eu nu știam de treaba asta, dar Dijmărescu a venit la mine, a vorbit foarte urât, a avut o criză de nervi și a sărit să mă lovească. Eu m-am dat la o parte și m-am lovit de o masă de tablă cu coastele. Am ajuns undeva, sub 8.000 de metri, cu coastele fisurate”, a povestit Coco Galescu. Acesta mai spune că Gheorghe Dijmărescu și-a cerut ulterior scuze, însă în sufletul alpinistului bănățean a rămas amărăciunea că nu a atins acea culme, într-un moment foarte bun al carierei.

APARTENENȚĂ‚
Relieful l-a ținut acasă
Paradoxal, omul care nu poate trăi fără aventură a rămas în Caransebeș, orășelul în care s-a născut. „În 1999, au apărut mai multe probleme și am depus dosar pentru emigrare în Canada. Am primit acceptul după patru ani, chiar înainte de expediția în Everest. Am mai avut tendințe de a mă muta în Timișoara, unde am foarte mulți prieteni, dar nu am putut să rezist fără relieful de la Caransebeș. Aici, în cinci minute am plecat din bloc, alerg prin pădure sau merg cu bicicleta și sunt eu cu mine însumi. Apoi, Consiliul și Primăria mă ajută foarte mult. Am reușit să-i conving că tot ceea ce fac, fac bine, pentru că am dus însemnele orașului și ale țării unde le-am dus”, a spus Coco Galescu.

ALEGERE
A salvat două vieți în Himalaya
Coco Galescu a fost foarte aproape de a cuceri un vârf de 8.201 metri, în Himalaya, acum 13 ani. „Am fost în 1998 într-o expediție pe vârful Cho-Oyu, împreună cu Constantin Lăcătușu. La 7.500 de metri, ne pregăteam să plecăm în toiul nopții spre vârf, când am auzit niște strigăte de ajutor. A trebuit să alegem între scopul nostru egoist de a cuceri vârful sau cel de a salva două vieți. Erau doi alpiniști, un american și un sloven… I-am târât în cortul nostru de două persoane și toată noaptea am topit zăpadă ca ei să se rehidrateze, să bea ceaiuri. Nu am mai avut șansa să urcăm pe vârf, dar dacă m-aș afla din nou în aceeași situație aș face la fel”, a povestit alpinistul bănățean.

HOBBY-URI
Atletismul, prima iubire
Coco Galescu a iubit drumețiile pe munte de mic copil, însă s-a format ca sportiv în alt domeniu. „Am făcut atletism timp de șapte ani la clubul sportiv din Caransebeș, inclusiv cu prăjina. Săream cu 15 cm mai mult decât înălțimea mea. Când am ajuns la Timișoara, la facultatea de calculatoare, am vrut să continui atletismul, dar până la urmă am ajuns la secția de alpinism a Universității, unde l-am avut profesor pe Eugen Seracin. Pe vremea aceea, alpinismul avea campionat și Cupă în România. Am și câștigat Cupa României în 1993”, a spus alpinistul de 47 de ani.