Abia ce ieși din Defileul Jiului, și Petroșaniul te izbește cu același aer și aceeași senzație de vechi dintotdeauna. Timpul parcă a încremenit aici. Ba nu, parcă nu totul e la fel ca acum 15 ani, pe vremea lui Miron Cozma, de exemplu. Sunt mai multe baruri și sunt mult mai puțini mineri. În schimb, a dispărut fotbalul de performanță. Și la Petroșani, și în mai toate orașele de pe Valea Jiului.
Înainte de Revoluție, când spuneai Valea Jiului, spuneai în primul rând cărbune și fotbal. Aproape fiecare mină din Vale avea echipa sa. Și ce echipe! Jiul Petroșani era în prima divizie, AS Paroșeni și Minerul Lupeni în a doua, plus o puzderie de formații de Liga a III-a, precum Minerul Știința Vulcan, Minerul Uricani, Jiul Petrila, Minerul Aninoasa și Lonea. În plus, fiecare sat sau sătuleț avea echipă în campionatul județean.
Raiul pe pământ pentru fotbaliști
Banii veneau de la mine. În anii 70, un fotbalist de la Jiul – angajat, evident, în mină – câștiga din salariu undeva la 7.000 – 8.000 de lei lunar, asta însemnând cam patru salarii medii la acea vreme. Cu prime cu tot, erau luni în care lua și 15.000 de lei, o adevărată avere pentru vremurile acelea. Mult peste ce se câștiga la Steaua și la Dinamo. Banii atrăgeau fotbaliști unul și unul. Mulțescu, Dumitrache, Rozsnay, Cavai, Stoichiță, Augustin, Bădin, Ciupitu sunt doar câteva dintre numele importante care au trecut pe la Jiul. Până și un jucător de la Divizia C băga în buzunar 7.000 – 8.000 de lei pe lună, cu tot cu prime! Viața de fotbalist a continuat să fie roz încă aproape un deceniu după Revoluție. Apoi, după arestarea lui Miron Cozma, a venit sfârșitul!
S-au închis minele, a tras obloanele și fotbalul
Minele au început să se închidă una câte una, iar cele rămase și-au redus permanent personalul. Normal, fotbaliștii au fost primii pe „lista neagră”. Dacă la începutul lui 1990 în toată Valea Jiului erau 52.000 de mineri care lucrau în subteran și alți 18.000 la suprafață, acum mai sunt vreo 8.000 cu toții! Mulți dintre cei disponibilizați s-au dus să lucreze în minele din Ungaria, unde câștigă foarte bine. Au dispărut minele, adică „găina cu ouă de aur”, a dispărut, încet-încet, și fotbalul. Echipele au fost preluate care de investitori, care de primării. Iar altele, pur și simplu au dispărut! Minerul Lupeni e singura formație care ține steagul sus, fiind prezentă în Liga a II-a. Restul, printre care, foarte probabil, și Jiul, la județ! E sărăcie peste tot în Vale, iar speranțele de viitor ale localnicilor sunt legate de turism. Doar că trăim în România, unde ne trebuie zece ani să realizăm ceea ce alții fac într-unul singur! Este incredibil ce s-a întâmplat cu fotbalul din Valea Jiului, cât a decăzut! Ce fotbaliști veneau să joace aici! Managementul defectuos și dispariția minelor sunt principalele motive Ionel Augustin, fost jucător la Jiul, acum antrenor la Minerul Lupeni
Grandoare și decadență
Echipa-fanion a zonei și mândria minerilor, Jiul Petroșani, este în derivă. Iarna trecută, echipa a fost retrasă din Liga a II-a din cauza unor datorii neachitate către mai mulți jucători, care au depus memorii. Finanțatorul Alin Șimota ar fi vrut ca acestea să fie achitate de către primarul Ridzi (soțul celebrei Monica Ridzi, fostă șefă a Sportului și tineretului și protagonistă a unor scandaluri uriașe legate de deconturi umflate ale unor acțiuni fără noimă), cel care, spune vicepreședintele George Boboc, a promis că va ajuta într-un fel echipa, dar n-a făcut-o nicicum, niciodată. Prin oraș se vorbește că echipa ar fi căzut victimă războiului rece dintre Șimota și primar, cei doi fiind rivali la ultimele alegeri, când Șimota a candidat din partea PNL, iar Ridzi pentru PD-L. Din ambiție, actualul patron a preferat să retragă echipa decât să plătească acele datorii.
Echipă de județ cu stadion de 20.000 de locuri?
Numai că, până când acestea nu vor fi plătite, echipa nu se poate înscrie nici în Liga a III-a. Asta numai dacă nu face o fuziune sau nu își schimbă numele, dar atunci s-ar pierde brandul! Astfel, există toate șansele să vedem din toamnă o echipă de județ evoluând pe un stadion cu 20.000 de locuri, singurul din România cu ambele tribune acoperite! Deja lucrurile merg într-acolo, actuala echipă de seniori a Jiului fiind alcătuită din puști cu vârste cuprinse între 17 și 20 de ani. Păcat de trecut și de investițiile făcute în baza sportivă, pentru că în afara arenei propriu-zise mai există două terenuri gazonate, de dimensiuni normale, plus alte trei, reduse, dintre care unul cu gazon artificial. Camerele de cantonament, situate sub tribuna a doua, arată precum cele ale unui hotel de trei stele, există și o sală de forță ultradotată. Există, așadar, tot ce-i trebuie unui club de performanță. Lipsește doar echipa de fotbal!
Înainte de ’89, cei de la Dinamo care trimiteau jucători la Jiul spuneau că îi trimit la Batalionul Disciplinar! Păi, așa Batalion Disciplinar, unde te umpleai de bani, să tot fie! George Boboc, vicepreședinte Jiul Petroșani
La Paroșeni domnesc buruienile
AS Paroșeni a fost una dintre echipele bune de Divizia B înainte de Revoluție. Imediat după 1990, echipa s-a desființat însă, iar baza sportivă, pe vremuri foarte cochetă, este acum în paragină. Buruienile au invadat tribunele, iar cârtițele, terenul de joc, pe care iarba a crescut în voie. Până și podul de lemn pe care se ajungea la arenă stă să se prăbușească.
Stadionul din Petrila va deveni parc
Jiul Petrila a evoluat ani buni în Divizia C, dar acum nici stadion nu mai are. Este ruină, iar echipa a fuzionat cu Lonea și va juca pe arena de acolo. La Petrila, singura tribună care exista, una din piatră, este deja aproape demolată, iar Consiliul Local a aprobat deja ca aici să fie construit un parc. La Lonea te izbește tribuna veche, din lemn, veche de cel puțin 50 de ani.
Lupeniul e fruncea
Minerul Lupeni este o excepție printre echipele din Valea Jiului, fiind singura care rezistă în Liga a II-a. Formația trăiește în special datorită primarului Cornel Rezmeriță, care, făcând parte din PSD, s-a ambiționat să le arate celorlalți edili din zonă, majoritatea pedeliști, că el poate mai mult. Contractele nu sunt mari, cel mult 5.000 de euro pe an, iar primele de victorie, între 500 și 1.000 de lei. Stadionul, cu cele 4.000 de locuri, toate pe scaune, arată binișor. „În general, la meci vin cam o mie de oameni care se comportă mai mult decât civilizat. Nu mai e ca pe vremuri, când minerii umpleau tribunele, iar adversarul tremura de frică. Câți mineri mai sunt acum?”, spune directorul sportiv Vasile Stafie. Șeful Centrului de copii și juniori este Carol Creinicieanu (foto), fostul mare jucător al CCA-ului, care acum are 71 de ani și s-a retras acasă după pensionare. Tunelul groazei și negru de fum Până spre sfârșitul anilor 70, Jiul evolua pe arena veche, cea cu o singură tribună, din lemn, care a ars la un meci cu Politehnica Iași. Pe vremea aceea, la Petroșani se juca în condiții speciale. Legenda spune că echipele vizitatoare câștigau doar când voiau gazdele, iar acestea nu prea voiau! Tunelul care ducea de la vestiare la gazon era lung, din lemn și luminat de un felinar chior. De acolo începea „munca de lămurire” a adversarului (pumni și picioare), cum că nu e bine să pună probleme! Apoi, pe teren, dacă lucrurile nu evoluau în maniera dorită de gazde, se dădea drumul la negrul de fum, de la o minicentrală din spatele porții, iar prin fumul acela înecăcios care invada terenul „munca de lămurire” începută în tunel era desăvârșită.
Gogu Tonca, erou local
Fundașul central Gogu Tonca era simbolul agresivității la Jiul în fotbalul anilor 70. Se spune că își intra în rol încă de la vestiare – „Am patru copii acasă, gura lor trebuie să mănânce!” -, iar opera de demolare continua pe teren, indiferent de numele adversarului. La un meci cu Dinamo, după ce Mircea Lucescu l-a driblat de câteva ori, Tonca l-a faultat și l-a călcat apoi cu crampoanele pe mână. Printre strigătele de durere ale lui „Il Luce” (în acea vreme căpitanul naționalei și una dintre cele mai bune extreme din Europa) s-a auzit vocea amenințătoare a lui Tonca: „Vrei să joci cu Țara Galilor? Dacă vrei să joci, ai grijă cum te miști!”. Tot într-un meci cu Dinamo, Vrânceanu, tânăr atacant, de mare viteză, a trecut în primele minute de două ori de Tonca. După care între cei doi a urmat un dialog: „Câți ani ai, copile?”. „Optsprezece”. „Bravo, îmi placi, ești talentat foc! Dar ia spune-mi tu mie, vrei să ajungi fotbalist?”. „Da, nea Gogule, vreau”. „Ei, dacă vrei să ajungi fotbalist, du-te pe partea cealaltă, iar pe la mine să nu mai calci!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER