Superliga Campionilor: istoria unui proiect vechi de peste 20 de ani. Când a apărut ideea unui campionat al marilor cluburi din Europa, cine sunt cei 16 membri fondatori și cum ar fi trebuit să arate prima ediție
Ajunsă azi foarte aproape de a se materializa, ideea Superligii Campionilor nu e nici nouă, nici surprinzătoare, iar „granzii” Europei au deja peste 20 de ani de când lucrează la acest plan care, foarte probabil, se va pune în aplicare începând cu 2024.
UEFA și ECL (organizația celor mai importante cluburi ale Europei) susțin ca, din 2024, Liga Campionilor să fie reformată radical și transformată într-un alt tip de competiție: 32 de echipe împărțite în 4 grupe de câte 8, care ar urma să joace tur-retur campionate de 16 etape. Primele clasate ar intra în faze eliminatorii, pe când ultima clasată din fiecare grupă ar retrograda, urmând a fi înlocuită în sezonul următor cu semifinalistele Europa League.
Propunerea unei „Superligi a Campionilor” care să înlocuiască formula clasică a cupelor europene, o competiție de elită unde ar urma să joace cele mai puternice 32 de echipe de club de pe continent, a intrat prima oară concret și puternic în actualitate în 1998. Odată cu tranziția fotbalului către statutul de industrie de spectacol, cluburile din Vest au început să crească tot mai mult distanța dintre ele și restul lumii. Tot mai bogate, tot mai organizate, tot mai puternice, acestea au început în anii ’90, treptat, să fie deranjate de formatul vechi al Ligii Campionilor, care devenise caduc.
În sezonul 1997-1998 al Ligii Campionilor, grupele număraseră 24 de echipe (6 grupe X 4 formații): FC Porto, Sporting Lisabona (Portugalia), Real Madrid, FC Barcelona (Spania), PSG, AS Monaco (Franța), Manchester United, Newcastle (Anglia), PSV Eindhoven (Olanda), Lierse (Belgia), Bayern Munchen, Borussia Dortmund, Bayer Leverkusen (Germania), IFK Goteborg (Suedia), Rosenborg (Norvegia), Juventus Torino, AC Parma (Italia), Sparta Praga (Cehia), Kosice (Slovacia), Dinamo Kiev (Ucraina, Beșiktaș Istanbul, Galatasaray Istanbul (Turcia), Olympiakos Pireu (Grecia).
Așa cum se poate vedea, distribuția era înclinată și atunci spre Vest, dar totuși mult mai echilibrată decât azi, numeroase formații mai puțin bogate (inclusiv 3 din fostul bloc communist) reușind să intre în cursă.
Dinamo Kiev a reușit chiar, în acel an, să câștige grupa, Liga Campionilor fiind însă ridicată deasupra capului de jucătorii de la Real Madrid, după 1-0 în finală cu Juventus Torino.
Marea nemulțumire a cluburilor bogate era, însă, legată de bani. Liga Campionilor, în acea formulă, genera 200 de milioane de lire sterline, din care 100 de milioane erau împărțite de UEFA către cluburile participante.
Miodrag Belodedici, câștigător al Ligii Campionilor cu Steaua și Steaua Roșie Belgrad, a ridicat trofeul din nou în 2013, la București, alături de Fabio Capello, câștigător al Ligii Campionilor ca antrenor, în 1994, cu AC Milan. FOTO: Mediafax
Ideea vizionară a lui Rodolfo Hecht, aplicată cu 20 de ani întârziere
În acel moment, în scenă a intrat firma italiană Media Partners. Rodolfo Hecht Lucari, genialul președinte al respectivei firme, a contactat marile cluburi europene propunându-le să părăsească Liga Campionilor și să formeze o suprastructură, un campionat al celor mai bogate și populare 32 de formații.
Hecht le-a pus pe masă președinților și patronilor nemulțumiți o ofertă financiară uriașă pentru acel moment, 750 de milioane de lire sterline de împărțit între cluburi pe an, și un plan foarte minuțios.
Propunerea lui Hecht în 1998:
SuperLiga Europei urma să conțină 32 de formații împărțite în două divizii a câte 16 formații.
– s-ar fi format un grup de 16 „membri fondatori” și
– un alt grup de 16 „invitați”.
Cei 16 membri fondatori urmau să fie desemnați pe baza performanțelor reușite în ultimii 10 ani (1988-1998).
Aceștia ar fi trebuit să fie:
– Arsenal Londra,
– Man. United,
– FC Liverpool,
– Juventus Torino,
– Inter Milano,
– FC Barcelona,
– Real Madrid,
– Bayern Munchen,
– Borussia Dortmund,
– Ajax Amsterdam,
– Olympique Marseille,
– PSG,
– Benfica Lisabona,
– Panathinaikos Atena,
– Galatasaray Istanbul.
Așa cum se poate remarca, în majoritatea lor zdrobitoare, aceste echipe se regăsesc și azi printre inițiatorii și susținătorii „Superligii Campionilor”.
Cluburilor de mai sus li se garanta prezența în ligă minimum trei ani. Ele urmau să-și piardă statutul doar dacă performanțele pe termen lung, conform criteriilor stabilite, ar fi fost depășite de alții.
Celelalte formații, cei 16 „invitați”, urmau să fie desemnați pe criteriul „câte unul din 16 țări”. Aceștia 16 urmau să fie aleși dintre campioanele ligilor interne sau formațiile imediat următoare în cazul când campioana coincidea cu unul dintre „membrii fondatori”.
Cei 16 urmau să se schimbe de la an la an, în funcție de ce se petrecea în campionatele naționale.
Formatul competiției, varianta Hecht: cele 32 de cluburi urmau să fie împărțite în două divizii. În fiecare urmau să intre câte 8 membri fondatori și 8 invitați. Aceste echipe era prevăzut să joace 15 meciuri pe sezon în zilele de marți, miercuri și joi. Se juca alternativ, acasă-deplasare, dar nu tur-retur.
Primele 8 clasate în cele două divizii urmau să se întâlnească apoi în faze eliminatorii „optimi” – „sferturi” – semifinale – finală.
Partea financiară: fiecare echipă din SuperLigă urma să primească 16,8 milioane de lire sterline pentru participare – în total, 537,6 milioane de lire sterline. Fiecare pas în plus în competiție urma să fie răsplătit suplimentar din banii rămași la dispoziție – 212,5 milioane de lire sterline.
„Încercăm să facem o ligă 100% deținută de cluburi. Muncim de ani pentru a dezvolta acest proiect plecând de la percepția suporterilor, cluburilor și ligilor„
Rodolfo Hecht, președintele Media Partners, 1998
Proiectul Media Partners, care a stârnit imediat interesul marilor cluburi, a fost blocat atunci de UEFA, care a angajat negocieri, a făcut compromisuri și a acceptat o reformă a Ligii Campionilor. Momentan, UEFA a amenințat, pe de o parte, cluburile cu excluderea din toate competițiile organizate sub egida forului continental, și le-a oferit mai mulți bani într-un format al Ligii Campionilor de 32 de echipe, cu contopirea Cupei UEFA și al Cupei Cupelor într-o nouă competiție (Europa League).
Din acel moment, însă, bulgărele a început să se rostogolească. Marile cluburi s-au coalizat în asociații care și-au schimbat numele și compoziția de-a lungul ultimelor două decenii, dar au rămas, în esență, conduse de aceleași câteva grupări.
O înfrângere a grupului bogaților a avut loc, temporar, în 2007, pe 27 ianuarie, când francezul Michel Platini a câștigat algerile pentru șefia UEFA susținut puternic de o coaliție a Estului. Platini a venit cu o reformă socialistă a cupelor europene, înlesnind accesul unor echipe din mai multe țări în grupele Ligii și reorganizând distribuirea banilor astfel încât să beneficieze mai multe cluburi.
Platini a fost însă silit să demisioneze în decembrie 2015, în urma unui scandal de corupție, iar noul președinte ales, Alexander Ceferin, a bătut palma cu grupul marilor cluburi.