Tănase chiar există?

Oare de câți antrenori o avea nevoie Cristi Tănase ca să se pună
în sfârșit pe picioare? De un an încoace, toți au încercat, toți au
eșuat. Și Bergodi, și Stoichiță, și Lucescu. L-au tot plimbat când
pe o bandă, când pe cealaltă, l-au lăsat să croșeteze și în
mijlocul terenului, l-au pus și vârf retras, poate, poate. Nimic.
După reacțiile virulente ale fanilor pe forumuri, Tănase n-ar avea
ce căuta nici măcar în primul unsprezece al satelitului Stelei de
matineu, darămite în lotul reprezentativ. Lucescu a mers însă pe
varianta încrederii fără rezerve și fără acoperire pe principiul,
uneori valabil în fotbal, că o reușită, două picate din senin l-ar
scutura de apatia bolnăvicioasă. Nu i-a ieșit absolut nimic, nici
cea mai banală pasă, criza s-a adâncit. Un picaj cu totul
inexplicabil la asemenea proporții.

L-am văzut pe Tănase la una dintre conferințele de presă din
stagiul din Austria. Privirea absentă, rătăcită numai el știe pe
unde, prefața agonia de pe gazon. I s-ar fi potrivit o replică din
filmele clasice americane: dau un bănuț pentru gândurile tale. De
câteva zile m-a tot sâcâit întrebarea unde am mai întâlnit privirea
aceea pierdută? O știre oarecare de duminică, despre Mureșul Deva,
mi-a adus și răspunsul. La Romică Gabor, după un meci la Hunedoara
pe vremea când făcea carieră sintagma „norma de patru goluri a
Corvinului”. Călătoream cu trenul spre București cu Klein și Gabor,
chemați la lot de Lucescu-senior. Trăncăneală pe culoarul vagonului
de dormit. Klein a forfecat toate subiectele, meciul care tocmai
trecuse, cel care urma cu naționala, multe altele. Aproape două
ceasuri, Romică Gabor a privit pe geam în miez de noapte, rezemat
cu coatele de o bară. Șters, absent. A deschis geamul la Călan,
unde nu aveai ce să vezi nici ziua, decât fum și praf, l-a închis
și a continuat să privească în gol. Trăia vremurile în care corul
contestatarilor cânta pe mai multe voci.

Paralela cu Tănase se frânge aici. Gabor ajunsese să fie
contestat după un start fulminant de carieră, cu un Balon de aur la
un Mundial de tineret, după Italia și Bratislava din ’83, după
multe altele. Arsese prea repede. În cinci ani cât Tănase
într-unul. Așa ajungi să-ți pui de pe acum întrebarea dacă Tănase a
existat vreodată sau n-a fost decât showul unui iluzionist care l-a
scos ca pe un iepuraș din jobenul Argeșului?