A apărut ca un taifun în fotbalul de înalt nivel. Venit aproape de nicăieri, adică de la Videle, via Petrolul Ploiești, a prins după numai două luni la Steaua primul unsprezece al echipei naționale! Nicicând nu se mai întâmplase așa ceva, omul ăsta chiar era un fenomen.
Toți cei care au jucat cu el sau i-au fost adversari în anii 70 spun despre Costică Zamfir că a fost una dintre cele mai bune extreme stânga pe care le-a avut fotbalul românesc și, cu siguranță, cea mai bună din ultimiii 35 de ani! Viteza sa incredibilă, driblingurile în cascadă și ruperile de ritm făceau deliciul fanilor care umpleau tribunele din Ghencea sau cele de pe vechiul „23 August” la cuplajele interbucureștene.
A sărit direct la seniori! Uluitor, dar a pus ghetele de fotbal în picioare abia la 18 ani! Până atunci, jucase doar pe islazul din Godeasca natală, un sat aflat la granița județelor Giurgiu și Teleorman. „M-a luat un prieten să mergem la Videle, că era turneu între secțiile de la Schela de petrol și le lipseau la unii doi jucători. I-am făcut harcea-parcea, iar norocul meu a fost că la jocul ăla a fost prezent și antrenorul Marin Pena, de la echipa de juniori Petrolul Videle. Nu m-a lăsat până nu m-a legitimat, iar peste două săptămâni eram deja la echipa mare, care juca în Divizia C”, povestește Costică, acum antrenor la grupele de copii de la Concordia Chiajna.
După armată a urmat transferul la Petrolul Ploiești, echipa despre care spune că i-a rămas cel mai mult în suflet dintre toate pe unde a trecut, „poate și pentru că m-a luat de la Videle, m-a scos practic la lumină”. Un an în „A” și celălalt în „B” au fost suficienți pentru ca jumătate de țară să bată la ușa clubului prahovean și să se intereseze în ce condiții poate fi transferat Zamfir.
Spaniolii despre Zamfir: „Noul Gento” Lozul norocos l-a tras Steaua, unde a impresionat de la început. În vara aceea, 1975, roș-albaștrii au efectuat un turneu în Spania, unde au jucat cu FC Sevilla, Español, Cadiz și Granada, iar Zamfir a fost omul numărul unu. „Noul Gento” și „Extrema de 2 milioane de pesetas” au titrat ziarele iberice după primele jocuri. „Cei de la Sevilla ofereau banii ăștia pe mine, veneau cam patru sute de mii de euro în banii de azi, dar pe vremea aia erau bani mulți. Atunci, însă, nici nu putea intra în discuție un transfer, alea erau timpurile. Nici peste doi ani nu m-au lăsat, când ne-au cerut Panathinaikos și AEK Atena pe mine și pe Troi”, dezvăluie el azi. În acel sezon, 1975-1976, Steaua a făcut eventul, dominând de o manieră clară campionatul, cu un Costică Zamfir devastator pe banda stângă a atacului. A urmat un alt titlu, în 78, și o altă Cupă a României, în 1979. Plus meciurile de la națională, la care a debutat la un 2-2 cu Spania în 1975 și pentru care a marcat primul gol tot într-un joc cu Spania, 1-0 la București, în preliminariile Mondialului din 1978. A fost pe teren și la celebrele meciuri cu Iugoslavia din aceleași preliminarii, 2-0 la Zagreb – „contra, poate, celei mai puternice echipe a Iugoslaviei din toate timpurile, cu toate marile sale vedete pe teren” -, dar și 4-6 la București, „un meci straniu!”. În amicalul cu Italia, din toamna lui ’75, 2-4 pe „San Siro” , unde a făcut o repriză secundă fabuloasă, l-a adus pe marele Giacinto Facchetti în situația de a-l ruga s-o lase mai moale, că e doar un amical!
„Nouă ne-au lipsit Ion Alecsandrescu și Valentin Ceaușescu!” A „ars” însă repede. După patru ani la cel mai înalt nivel a început declinul. Unii spun că un rol major în faptul că nu s-a realizat pe măsura valorii și a talentului său uriaș l-a avut alcoolul, dar el se jură azi că „n-am fost un băutor. Se mai întâmpla uneori și la mine, dar mult mai rar decât la alții. Chiar dacă intram în restaurant, la «Drumețul» sau la «Brădet», nu înseamnă că beam, îmi luam un pahar în față și îmi plăcea să ascult muzica, lăutarii. S-a scris mult și nemeritat despre mine pe această temă”. Totuși, viața extrasportivă a fost principalul motiv al căderii sale. Și el își amintește cum cei din conducere îi spuneau: „Dacă ai fi mai serios, ai fi mai mare decât Iordănescu și Dumitru”.
Alt motiv al căderii sale a fost poate firea rebelă, pe care el o pune pe seama faptului că „spuneam întotdeauna ce era de spus, nu mă feream, nu eram un diplomat. Ă‚sta eram, copil de la țară cu frica lui Dumnezeu, și nu-mi plăcea când vedeam câte o nedreptate. Nu mă abțineam și spuneam, iar asta de obicei nu convine”. Marele său regret este legat de acea echipă a Stelei de la mijlocul anilor 70, „care putea bate pe oricine. Jucam un fotbal de vis. Față de echipa din 1986, care a luat Cupa Campionilor, nu ne-au lipsit decât două lucruri. De fapt, doi oameni: Ion Alecsandrescu și Valentin Ceaușescu! Păi, noi îi aveam conducători pe generalul Drăgoescu și pe colonelul Florescu, unul venea de la tancuri, celălalt de la tunuri! Ce fotbal să știe ei!?”.
Costică Zamfir a fost unul dintre cei mai mari fotbaliști pe care i-a avut Steaua vreodată! Iar ca extremă, peste Creiniceanu, peste tot ce a avut clubul ăsta, poate doar Nae Tătaru să se fi ridicat la nivelul lui. Rar vezi așa fotbalist! Liță Dumitru, fost coechipier Steaua
Costică era un jucător fabulos. Când o lua cu mingea la picior, puteai fi sigur că ori e gol, ori iese o fază periculoasă Radu Troi, fost coechipier Steaua
Puțini fotbaliști am antrenat în cariera mea care să fi avut atâtea calități precum Zamfir. Păcat pentru el că și-a bătut joc de talentul cu care era înzestrat și pentru calitățile alea extraordinare Emeric Ienei, fost antrenor al lui Zamfir la Steaua între 1975 și 1978
Când venea meciul cu Steaua, ne luau durerile de cap: «Ce facem cu Zamfir? Cine îl ține?». Degeaba, n-aveai cum să-l ții! Dribla extraordinar în viteză și, când ziceai că l-ai prins, se oprea brusc. Tu te mai duceai doi-trei metri, de te făceai și de râs Bruno Grigore, fost adversar, fotbalist la Sportul Studențesc
Carte de vizită
Constantin Zamfir născut la 15.05. 1951, la Godeasca (Giurgiu) 1969-1970 și 1972-1973 Petrolul Videle 1970-1972 Voința Ilia și Dacia Orăștie (ambele în stagiul militar) 1973-1975 Petrolul Ploiești 1975-1980 Steaua București 1980 (ultimele șapte etape) și 1981-1982 Progresul București 1980-1981 FCM Galați 1982 Metalurgistul Cugir, Chimia Turnu Măgurele, Urbis București, Laromet București, Inter Vaslui, Petrolul Roata de Jos (la ultima antrenor-jucător) 12 meciuri și un gol la echipa națională 19 meciuri și două goluri, incluzând și echipa olimpică
Tehnica și-a cizelat-o pe islazul satului! Multe dintre calitățile care i-au impresionat pe toți peste ani Costică Zamfir spune că le-a dobândit pe islazul de la Godeasca, unde se strângeau toți copiii satului la fotbal. „Jucam de dimineață până seara, fotbal și baie, altceva nu știam. Uneori eram 15 la 15 sau 20 la 20, erai obligat să driblezi, tot timpul era unul în fața ta. N-aveam maieuri, ca să ne deosebim, așa că trebuia să stai cu capul sus, să vezi cui pasezi. Lăsând la o parte calitățile native, tehnica acolo am deprins-o. Eram singurul băiat din sat care avea minge de fotbal, una cu șiret, iar ceilalți copii veneau de dimineață la poarta noastră, unde mă așteptau să mă trezesc și să mănânc pentru a pleca apoi toți pe islaz. Jucam desculți, ce teniși?, iar noaptea, când veneam, îmi scoteam țepii din picioare la lumina lămpii”.
Singurul din echipă fără grad militar! Zamfir era singurul jucător din lotul Stelei la acea vreme care n-avea grad militar! „N-am vrut, mi-a fost teamă să mă bag în Armată, că erau reguli stricte, disciplină, iar eu am fost mereu un libertin. Țin minte că eram chemați din când în când la ministrul Ion Coman, care se ocupa de noi. Începea cu Ceaușescu, despre care ne spunea fie că e supărat, fie că ne felicită, în funcție de rezultatele noastre, după care beam un pahar cu șampanie și dădea mâna cu fiecare. Când ajungea la mine întreba: «L-ați făcut p-ăsta ofițer?». «Nu, domnu’ ministru, nu vrea!». «Cum, mă, nu vrea? Ce, e după el? Data viitoare vreau să-l văd căpitan!». N-am vrut și gata. Nu-mi trebuiau mie grade”.
A ales Steaua spre binele Petrolului Steaua a fost doar una dintre echipele aflate pe lunga listă a formațiilor care și l-au dorit pe Zamfir în vara lui 1975. „Am ales Steaua și la rugămințile celor de la Petrolul, pentru că bucureștenii au trimis opt jucători la schimb, printre care pe Pantea, Florian Dumitrescu și Bâtea. Sincer, eu aș fi vrut la FC Argeș, cu Dobrin, dar nu m-am înțeles la bani cu Halagian, îmi dădea doar 25.000 de lei. Satu Mare, UTA, Vâlcea, Bacăul, Reșița, îmi dădeau toate câte 100.000 de lei, dar am ales Steaua și spre binele celor de la Petrolul. Oricum, am luat și de la ei 25.000 de lei, cred că am fost singurul fotbalist căruia i-a dat Steaua bani, că ei dădeau doar grad și casă. Le-am spus că nu semnez altfel, așa că i-au dat pe Dina și Șurenghin la Corvinul pe banii ăștia, pe care apoi mi i-au dat mie!”
Pe 50 de metri nu-mi făcea nimeni față și n-o spun ca să mă laud. Erau însă și alte extreme stânga de mare valoare, precum Marcu, de la Craiova, Manea, de la Rapid, Florea, de la Reșița, și, bineînțeles, Lucescu, dar el juca și dreapta Costică Zamfir N-am fost un bețiv, iar tărie n-am băut mai deloc. Porecla de «Țuică» mi s-a tras de la galeria Rapidului, care, la un meci cu Progresul, în primăvara lui ’80, a început să mă strige așa, probabil ca să mă demoralizeze. M-am răzbunat bătându-i cu 3-1 și promovând noi în acel an în Divizia A Costică Zamfir
Articol scris de Ioan VIOREL
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER