Viață de suporter

Suporterul are dreptul de-a fi irațional și obligația de-a nu
uita să-și ia calmantele. În ziua de etapă, o întrebare de bun-simț
îi bate la ureche: „Dacă tot te enervează ăștia, de ce mai ții cu
ei?” Cea care pune întrebarea – soție, amantă, soră, mamă iubitoare
– e un Eiffel de logică și un Everest de compătimire. Degeaba.
Chipul ți s-a colorat într-un stacojiu primejdios, îți ronțăi
fularul, scuipi insultele ca pe cojile de semințe și ești la un pas
de apoplexie. Unica soluție? Lăsatul în pace. Logica și
compătimirea n-au ce să caute în acest scenariu al speranței și al
depresiei la care adăugăm una-două scene pe săptămână. Trebuie să
ni se îngăduie bosumflări, chiote, răgușeli și suspiciuni.
Suporterii își sistematizează masochismul, îi găsesc repere
ideologice, cromatice sau de orice fel. Cei mai mulți dintre ei
susțin o echipă. Unii, printre care mă număr, o suportă.
E ilogic ca un om care se crede logic să țină cu Poli Timișoara? Nu
știu și nu vreau să aflu. Totuși, de ce m-am lipit de echipa asta?
Fiindcă am vrut să găsesc o umbrelă sub care să-mi încapă
copilăria, muzica din adolescență, aluzia și iluzia libertății,
plus un snop de oameni care înnobilau un oraș. La început, când am
adulmecat-o și am decis că-mi plăcea mirosul ei, Poli însemna Jivan
și Păltinișanu, Giuchici și Șerbănoiu, Barna și Anghel. Acum în
spatele ei văd alte siluete: Baniciu și Covaci, Foarță și Ujică,
Șuvagău și Vighi. În fond, țin cu Piața Unirii, cu meandrele Begăi
și cu Parcul Rozelor. Poli a mea n-are legătură cu Pantilimon și
Sepsi, ci cu Podul Michelangelo și Catedrala.

Așa stând lucrurile, sunt gata să încasez. Ironii de la prieteni
și deziluzii de la acești egali ai Ceahlăului și Internaționalului
care cred că, dacă se îmbracă în violet, au ceva în comun cu Poli.
O să mă consum mai departe meci de meci și-o să stau ca un
caraghios cu eșarfa la gât. O să-mi citesc în jurul bărbiei „Poli e
patria noastră” și-o să strâng din maxilare. O să-mi aduc aminte că
„La Timișoara se iubește, nu se discută” (patent AS Roma) și o să
închid ochii. N-am încotro. Trebuie să fug din realitate, să-mi
caut refugiu în năzăreli. În asemenea situații, numai ficțiunea te
ajută. Doar ea te poate face să accepți că Bonfim, Chiacu și Magera
merită să intre la meci fără bilet. Doar în spațiul ei se poate
recomanda ca antrenor Sabău. Când am cunoscut-o, Poli era o fată
care îmi însenina zilele. Acum seamănă cu o bolnavă care bântuie un
sanatoriu de lux, cu pleoape umede și buze uscate, întrebându-se
cât își mai poate păcăli viața și destinul.