8 iulie 1982, Sevilla. Harald Schumacher se iscălește cu crampoanele pe sternul lui Patrick Battiston într-o semifinală de Campionat Mondial. „O talpă de la pantofar”, va titra ulterior un ziar șugubăț. Arbitrul, olandezul Corver, anunță că nu s-a întâmplat nimic. E aut de poartă. Battiston scapă cu viață fiindcă e un băiat vânjos, Schumacher continuă meciul fără să ducă măcar povara unui cartonaș galben. Descusut a doua zi cu privire la incident, germanul explodează: „Ce mai vrea și francezul ăsta? Am destui bani să-i pun dinții la loc.”
8 noiembrie 2009, Cluj. Nuno Claro își înfige gheata în pieptul lui Georgian Păun, care se ridică de jos cu ajutor de la Dumnezeu și medici, neapărat în ordinea asta. Când vede cartonașul roșu, portarul exclamă stupefiat: „EU???”, și pleacă la vestiar revoltat, crucindu-se în fața acestei lumi doldora de nedreptăți. Asta chiar dacă de la primul pas al sprintului său spre centru a fost Claro pentru toată lumea că bietul Păun și-a găsit Nunul.
La momentul Sevilla, Nuno Claro avea cinci ani și jumătate, ceea ce înseamnă că-i lipseau cei șapte de acasă. La momentul Cluj, Schumacher cochetează, pesemne, cu perspectiva unei îmbătrâniri onorabile. Ce spun cele două episoade? Că urâtul nu e doar categorie estetică. Schumacher și Claro sunt balerini într-o coregrafie simetrică, atleți în ștafeta violenței. Doi tăurași cărora tricoul adversarului le-a fluturat în față ca o muletă provocatoare.
Reacția presei? Aceeași în ambele cazuri: „A fost un procedeu din artele marțiale, din K1”. O mândrețe de logică. E ca și cum am comenta o partidă de șah în care jucătorul pus în dificultate scoate pistolul și își împușcă adversarul, iar noi susurăm: „A fost un procedeu din tir”. Până la urmă, Schumacher și Claro au avut la fel de multă baftă ca victimele lor. Dacă ar fi făcut așa ceva pe stradă, nu pe teren, ar fi fost încadrați la vătămare corporală gravă și trimiși să mediteze în zeghe la xeroxurile istoriei. Fie ea și a fotbalului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER